Acolo unde cântă racii, un film despre agonia și extazul pe care ți le oferă singurătatea
Aseară, am fost invitată (mulțumesc, Ran Communication) la avanpremiera filmului Acolo unde cântă racii, o ecranizare a romanului cu același nume, scris de autoarea Delia Owens.
Despre carte
Mă voi întoarce puțin în trecut, mai exact în 2020 când am citit cartea. Auzisem despre ea de ceva vreme, așa că m-a bucurat mult să o primesc de la mama (care m-a și însoțit aseară la eveniment). Primele pagini mi-au creionat impresia unui roman pe care trebuie să îl citești cel puțin o dată în viață. Are o încărcătură emoțională puternică, un impact profund asupra unor răni pe care nu ți le-ai vindecat încă sau care au lăsat ceva urme în interiorul tău.
Apoi, pe măsură ce am continuat să citesc, m-am împotmolit puțin, recunosc, în descrierile dese și detaliate parcă în exces referitoare la viața sălbatică (flora și fauna) din mlaștină. Sunt superbe, nu mă înțelege greșit, fără ele povestea nu ar fi fost atât de vie, doar că eu am simțit că îmi întârzie deznodământul pe care, de altfel, îl cam bănuiam încă de la primele rânduri.
Kya Clark sau Fata Mlaștinii, așa cum o numesc localnicii, este unul dintre cei cinci copii ai unui cuplu disfuncțional: un soț alcoolic și agresiv, o soție care ajunge la capătul puterilor și decide să-și părăsească partenerul...și copiii. Pe rând, fiecare membru al familiei pleacă din baraca situată în pustietatea mlaștinii lăsând-o pe micuța Kya singură, izolată de oameni, dar înconjurată de splendoarea vieții sălbatice, în care ea își găsește refugiul, sentimentul de siguranță, dar și singura resursă pentru a putea merge mai departe orice ar însemna asta.
De altfel, titlul cărții și al filmului reprezintă o metaforă folosită chiar de "mămica" Kyei: "Kya remembered Ma always encouraging her to explore the marsh: Go as far as you can, way out yonder where the crawdads sing.", dar și de către Tate, prietenul și iubitul Kyei, unul dintre extrem de puținii oameni care au iubit-o și au ajutat-o: "Tate said, Just means far in the bush where critters are wild, still behaving like critters."
În ambele cazuri, metafora face referire la un loc îndepărtat unde Kya ar fi fost în siguranță, departe de răutățile și ura celorlalți, un loc unde ceilalți nu ar putea sau nu ar ști să ajungă, deci nici să o găsească.
Revenind la poveste, destinul Kyei se învârte până aproape de finalul cărții în jurul acestui laitmotiv al abandonului și a unei veșnice dezamăgiri pe care protagonista le îndură așa cum știe ea mai bine. Dintre membrii familiei, doar fratele cel mic, Jodie, se întoarce după ani de zile și reia legătura cu ea. De "tăticu'", așa cum îl numește Kya, deși responsabil pentru destrămarea familiei, și de ceilalți frați nu va mai auzi nimic niciodată. Cât despre "mămica", află de la Jodie că a încercat să îi aducă alături de ea, dar o boală necruțătoare i-a răpit viața și șansa de a-și mai revedea vreodată copiii.
Kya este o autodidactă prin excelență și se dovedește a fi și o artistă desăvârșită. Este lipsită de inteligență emoțională, dar compensează prin curiozitatea ieșită din comun față de natura înconjurătoare pe care o privește și o înțelege ca nimeni altcineva.
Odată ajunsă adolescentă, ea dă sentimentul singurătății pe șansa de a fi iubită: de către Tate, alături de care va îmbătrâni, și de către Chase Andrews, de moartea căruia este învinovățită și judecată.
Sunt încă două personaje în carte (și în film, desigur) pe care le iubesc pentru că, pentru mine, reprezintă acea dovadă irefutabilă că omenirea asta mai are o șansă: Mabel și Săltărețu', doi afro-americani care au grijă de Kya necondiționat. Și, desigur, ar merita menționat și avocatul care o apără la proces.
Ce mi-a plăcut la film
Dacă te aștepți să vezi o peliculă cu o intrigă care te ține cu sufletul la gură până la final, nu e filmul potrivit pentru tine. În fond, dacă ai și citit cartea (așa cum sper), suspansul nu mai intră oricum în discuție. :)
Pentru mine, filmul Acolo unde cântă racii (la fel cum am simțit și cartea) este unul de stare, care îți lansează o invitație la introspecție (ce ai fi făcut altfel dacă ai fi fost în locul protagonistei?), dar este și o radiografie a lumii în care trăim astăzi (deși acțiunea filmului se petrece în anii ‘50-‘60), cu hibele ei, dar și cu o brumă de omenie, de speranță.
Imaginile!!! Splendide, la fel și sunetele, și coloana sonoră a filmului pe care o ascult în timp ce scriu aceste rânduri. Apoi, toată partea referitoare la fauna și flora din mlaștină nu mi s-a mai părut greoaie, așa cum am perceput-o când am citit cartea, ci de-a dreptul încântătoare datorită desenelor realizate de Kya, a secvențelor de-o frumusețe greu de exprimat în cuvinte.
De asemenea, văzând filmul, am rezonat la un nivel mai profund cu drama abandonului pe care o trăiește Kya, eu neavând un istoric violent cu tatăl meu, dar trăind la rândul meu cu această rană a lipsei unei figuri paterne în copilărie și adolescență. O relație disfuncțională cu unul dintre părinți este un bagaj greu de dus de către orice copil, drept care începutul filmului m-a lăsat cu un ghem în stomac care s-a încăpățânat să rămână acolo o bucată bună de timp.
Daisy Edgar-Jones, cea care o interpretează pe Kya, mi-a plăcut mult. Mi s-a părut că este o combinație potrivită de inocență, frumusețe și, la polul opus, un întuneric care a ieșit la iveală atunci când a realizat de ce mama ei a trebuit să plece...
Desigur, fiecare rezonează în felul său cu filmul, cu romanul, însă eu zic că merită să le dai o șansă amândurora.
Alături de Rusanda Davideanu și Luisa Ene. Foto: Cinema City România
Citatele mele preferate:
"Being completely alone was a feeling so vast it echoed."
"I didn’t know how to do life without grits."
"Sometimes I feel so invisible I wonder if I’m here at all."
"The only constant in nature is change."
"The heart’s pain seeped away like water into sand, still there but deep."
"I will never live like that, a life wondering when the last fist will fall."
"That’s where you’ll always find me, way back yonder, where the crawdads sing."
"Life can change in a second."