M-am trezit în dimineața zilei de 24 februarie cu un mesaj de la prietena mea, Iulia: "A început", și un link către edition.cnn.com care se anunța debutul dezastrului. Mi s-a strâns instant stomacul și am început să plâng, de nervi, de tristețe, de durere.

Azi-noapte, la 2, m-am trezit din somn din cauza sirenelor și a luminilor care proveneau de la două mașini de pompieri. Zgomotul mi-a provocat un atac de panică atât de dur, că nu am mai putut dormi până dimineață. Și, da, era vorba doar despre două mașini de pompieri care nu reușeau să ajungă în bulevard din cauza mașinilor parcate pe străzi. M-am uitat la Rita care dormea și am schițat un "shhhh" ca să fiu sigură că nu se va trezi.

Mi-a fugit gândul la mamele disperate care au rămas și acum în Ucraina împreună cu ai lor copii, pe care un simplu "shhhh" nu le ajută să îi ferească pe cei mici de zgomotele bombelor, ale armelor, de atrocitățile de orice fel ale acestui război infect.

Se discută mult zilele acestea în online, se "aruncă" mult cu critici în loc să dovedim - măcar acum - că ura, discriminarea, răul NU ar mai trebui să se cuibărească în sufletele, mințile, viețile noastre. Orice altă intervenție în online sau în offline despre situația din Ucraina care nu se referă strict la cum poți ajuta în mod real (donat de bani, de alimente, haine, suport moral prin postări încurajatoare, etc.) NU ajută pe nimeni, nici pe ucrainieni, cu atât mai puțin omenirea în ansamblul ei.

Desigur, aici nu mă refer la categoria celor (îmi asum că nu pot folosi termenul de "oameni" pentru a-i descrie, cu riscul de a părea la rândul meu agresivă) care nu înțeleg gravitatea situației, care se ascund mizerabil în spatele "dreptului la liberă opinie și exprimare" pentru a scrie niște inepții, niște neadevăruri, niște cuvinte atât de grele, de sinistre, de oribile despre un context care presupune moartea unor OAMENI: copii, adulți, bătrâni. Aici, recunosc, se termină înțelegerea mea.

"Never think that war, no matter how necessary, nor how justified, is not a crime."

Contextul actual mi-a adus aminte de două filme care m-au marcat într-o manieră profundă, cu atât mai mult cu cât au la bază o realitate hâdă pe care speram, cu toții, să nu o mai trăim vreodată: "The Boy In the Striped Pajamas"  - îl puteți (re)vedea pe Netflix - și "Schindler's List (1993)" - tot pe Netflix.

Ambele pelicule sunt deopotrivă minunate și cutremurătoare - portretizează răul pe Pământ într-o manieră raw - , un periplu aproape halucinant de la orori inimaginabile, de neconceput pentru orice om sănătos psihic și emoțional, la fapte și persoane datorită cărora omenirea asta mai are o șansă, nu este complet pierdută. Cele două filme sunt sfâșietoare, deci, dacă nu le-ai văzut, pregătește-te să te afecteze.

Am regăsit, mai ales în "Schindler's List (1993)", asemănări cu realitatea la care suntem astăzi martori: pe de o parte, un dictator frustrat, un om "mic" măcinat de cultul personalității și de obsesia unui trecut hidos pe care își dorește, în nebunia lui, să îl reînvie; pe de altă parte, oameni, din țări diferite, care ajută, se implică, empatizează cu cei din Ucraina, sunt alături de ei prin orice mijloace este posibil.

Iar asta, mie, îmi dă acea încredere despre care scriam câteva rânduri mai sus, că omenirea mai are o șansă, că nu suntem (totuși) înconjurați doar de monștri, ci și de oameni care prețuiesc și aplică valori precum dragostea, sprijinul, blândețea.

Și dacă ești din categoria celor care cred că acest război este doar despre Ucraina, think again. Nu este nici pe departe, nici politic, nici financiar, cu atât mai puțin psihic și emoțional.

“If You Judge People, You Have No Time To Love Them.”

foto: Pinterest