Dacă m-ar întreba cineva, astăzi, cu ce am rămas bun din cei 17 ani de școală, răspunsul meu ar veni după o pauză foooarte lungă. Și asta pentru că, la modul onest, amintirile neplăcute au rămas atât de adânc întipărite în minte, că îmi este greu să le dau întâietate celor bune.

Am perceput mereu, în calitate de elevă extrem de conştiincioasă, învățământul românesc ca pe un mediu în care îți sunt reprimate valorile esențiale: curiozitatea, creativitatea, stima de sine, curajul, bucuria de a descoperi, de a învăța de plăcere, și nu de teama pedepselor sau a umilirii publice. Și, din păcate, sunt convinsă că cei mai mulți din generația mea trăiesc cu același sentiment.

În cei trei ani de când Rita merge la creșă / grădiniță, s-a bucurat de un mediu excelent, în care s-a dezvoltat armonios, unde este iubită, încurajată, dar unde, în același timp, a înțeles importanța unor reguli, a unei discipline. Iar gândul că, în doar doi ani, va merge la școală, îmi creează deja o stare de anxietate. Și asta pentru că mă tem că sistemul de învățământ - de la programa școlară la profesori - îi va știrbi din entuziasmul, curajul, încrederea pe care le are acum, la 4 ani.

De aceea, o discuție pe tema educației din România mi s-a părut esențială, drept care am discutat cu Aura Tudor, profesoară pentru învăţământul primar şi preşcolar, membră fondatoare a două grădiniţe private din Bucureşti, educatoare și director la o grădiniță privată din București, despre importanța adulților în dezvoltarea copiilor, educație cu blândețe și necesitatea unui sistem de învățământ bazat pe cu totul alte valori decât cele actuale.

Un interviu pe care fiecare profesor, educator sau părinte ar trebui să îl citească.

Cine este Aura Tudor?

Sunt mai bine de 15 ani de când mă aflu printre copii, cântând, dansând şi mereu alături de ei.

Încă de mică adoram să mă joc, să-mi ajut colegii susținându-i în realizarea temelor, să citesc la umbra unui copac, dar și să pregătesc prăjituri pentru întreaga familie. Aceleași pasiuni le am și astăzi, iar dintre toate cel mai mult îmi place să contibui la dezvoltarea copiilor preșcolari.

Sunt profesoară pentru învăţământul primar şi preşcolar, gradul didactic II, şi membră fondatoare a două grădiniţe private din Bucureşti, educatoare și director la o grădiniță privată din București.

Consider că perioada cuprinsă între 0 și 7 ani este cea în care se pun bazele pentru viitorul adult. Tot ceea ce se întâmplă acum este important, astfel că rolul educatorilor este unul deosebit.

Odată ce am conștentizat acest lucru, am început să studiez profund tot ceea ce ține de etapele de dezvoltare ale copiilor, despre joc și importanța lui, despre nevoile copiilor și impactul mediului în dezvoltarea acestora.

Pe lângă specializarea în învățământ, deoarece cred că educația este un proces continuu și se dă mai departe, sunt certificată ca trainer de activități pentru copii și părinți, trainer MindLab și consultant educațional.

Ce calități esențiale ar trebui să aibă un educator / profesor, dincolo de know-how, studii și experiență?

Pe lângă pregătirea în domeniu, cunoașterea metodicii și a psihologiei copiilor, un bun educator ar trebui să fie conștient, empatic, iubitor, calm, responsabil, comunicativ, jucăuș, creativ, răbdător, perseverent, flexibil, curios, organizat, echilibrat, interesat continuu de dezvoltarea personală și profesională. Educatorii trebuie să fie oameni implicați, activi, în contact cu ceea ce se întâmplă în societate, cu evoluția acesteia.

Care este rolul unui educator / profesor în dezvoltarea unui copil?

Cadrele didactice au un rol deosebit în formarea și dezvoltarea copiilor, punându-și amprenta asupra vieții acestora, prin modelarea comportamentului și crearea unui set de valori sociale, prin sprijin în dezvoltarea priceperilor și deprinderilor.

Educatorii le pot stârni copiilor curiozitatea, interesul pentru învățarea continuă, prin intermediul creativității lor în actul didactic și al pasiunii care i-a determinat să lucreze în domeniu. După părinți, ei sunt cei care introduc copiii în societate și îi ghidează spre a păși în viață cu încredere.

Aura, cum îi pot ajuta educatorii / profesorii la grădiniță / școală, dar și părinții, acasă, pe copii să se dezvolte cu o stimă de sine sănătoasă, cu încredere în propriile forțe, dar și cu un simț al responsabilității față de societate?

Tot ceea ce se întâmplă zi de zi are un impact asupra stimei noastre de sine, a încrederii în forțele proprii. E un subiect atât de vast, că aș putea vorbi câteva ore doar despre asta.

Le spun părinților să își amintească de „V -ul” responsabilității. Cu cât copiii sunt mai mici, cu atât responsabilitățile lor sunt mai mici, la baza literei „V”, cu cât aceștia cresc, cu atât le cresc responsabilitățile.

Astfel că pentru a crea copiilor o stimă de sine sănătoasă și încredere în forțele proprii, este nevoie în primul rând să o modelăm, ceea ce presupune ca noi, adulții, părinți și educatori, să o avem, apoi să îi tratăm și pe ei drept persoane ce pot face alegeri și pot să răspundă pentru acestea, corespunzător nivelului lor de vârstă.

Este nevoie de mult timp și răbdare. Când sunt antepreșcolari, le oferim copiilor ”puterea” de a alege cu ce se îmbracă, cu bluza gri sau albastră, sau de a alege dacă merg întâi în parc și apoi citesc sau invers. Când ajung la grupa mare, le dăm posibilitatea de a propune ei unde să mergem, din variantele agreate de noi, și ce haine să își ia din dulap, potrivite anotimpului în care suntem.

De asemenea, foarte important pentru stima de sine sănătoasă este să evităm judecățile de valoare, să zicem NU etichetelor, pedepselor și recompenselor.


Copiii trebuie apreciați în raport cu ceea ce au făcut și validați, astfel încât să devină conștienți de calitățile lor, precum și de lucrurile pe care le au de îmbunătățit.

Părerea mea este că cei mici se nasc cu stimă de sine, iar mediul în care trăiesc îi ajută să și-o păstreze sau să o scadă, în funcție de reacțiile și atitudinea celor din jur.

De exemplu, un copil pe baza căruia părinții/educatorii glumesc că se împiedică mereu sau că se bâlbâie, poate avea mai puțină încredere în sine, respectiv mai puțină stimă de sine, deoarece poate interpreta că nu e suficient de bun, de puternic sau atent.

La fel se poate întâmpla și cu un copil căruia i se atrage tot timpul atenția că se poate mai bine, că nu e suficient de atent, talentat sau unul căruia i se spune mereu că a făcut totul excelent și care conștientizează că nu este așa.

Important este să fim onești, corecți și să îi tratăm pe cei mici astfel cum ne dorim noi să fim tratați.

În cazul educatorilor și al părinților, stima și încrederea în sine sunt deja construite, iar dacă acestea sunt scăzute, ca să se regleze este nevoie să fie conștientizate, apoi făcută o analiză a lucrurilor care ar putea să le schimbe pentru a-și îmbunătăți stima de sine și, în final, creat și urmat un plan de măsuri.

Este valabil și în cazul adulților că etichetele nu ajută stima de sine și încrederea în sine. Dacă îi repeți unui om că este într-un anumit fel, acesta va ajunge să creadă acel lucru despre el și să se comporte în acel sens.

Dacă stima și încrederea în sine există, atunci simțul responsabilității față de societate este atras automat, pentru că un om care se respectă și crede în el, îi va respecta și pe ceilalți, va respecta regulile și va fi responsabil.

În sistemul nostru de învățământ se mai pune încă accent pe “învățatul din carte cuvânt cu cuvânt”. Cum putem schimba această mentalitate, Aura, astfel încât să promovăm mai degrabă importanța creativității, a ideilor și abordărilor personale în raport cu un context anume?

Dacă analizăm impactul pe care l-a creat “învățatul din carte cuvânt cu cuvânt” ne putem da seamna cu ușurință că nu este o soluție, că este un factor determinant al analfabetismului funcțional, pentru că nu ajută la dezvoltarea gândirii critice, a creativității.

Sistemul de învățământ este format din oameni, astfel că oricare ar fi reglementările Ministerului Educației, nu poți considera că problema în sine este una legislativă.

Sunt foarte mulți profesori care urmează programa școlară, dar au găsit o cale diferită de a preda copiilor, de a selecta conținuturile și a-i implica pe copii. Cred că dacă fiecare cadru didactic s-ar implica în alegerea conținuturilor potrivite clasei/ grupei de copii pe care o coordonează, dacă ar avea o abordare creativă a curriculumului și ar lucra în echipă cu părinții și echipa cadrelor didactice din instituția în care funcționează, lucrurile ar sta cu totul diferit.

Cum putem schimba mentalitatea? Prin oferirea de exemple de bune practici, prin implicarea profesorilor în activități de mentorat, de formare, dar și prin implicarea părinților pentru a conștientiza rolul lor în educarea copiilor.

Părinții sunt, de obicei, implicați în educarea copiilor cât timp aceștia sunt în învățământul preșcolar. De la învățământul primar, aceștia deja îi văd pe copii mari și nu prea se mai implică în activitățile școlii, ceea ce, din păcate, din perspectiva mea, nu ajută, deoarece parteneriatul cu părinții trebuie să existe continuu.

În orice intituție de învățământ, eu cred că este nevoie și de o „Școală a părinților”, de câteva workshopuri în cadrul cărora să se discute despre probleme specifice vârstei, despre relația părinte copil, despre importanța creativității.

Cred că oamenii își vor schimba mentalitatea dacă vor vedea mai multe exemple că se poate altfel, dacă vor conștientiza cu adevărat că ceea ce s-a întâmplat până acum nu a fost potrivit, dacă au un interes în a se schimba, în a se implica și a încerca metode și tehnici noi, creative de predare-învățare.

Cu siguranță că și Ministerul Educației are un rol aici, prin faptul că poate impune alte standarde, poate gândi programe care să susțină schimbarea. Sunt multe idei, multe posibilități și chiar trebuie puse în practică. Nu se mai poate continua la fel.

Se vorbește tot mai des despre educație cu blândețe. Cum putem disciplina un copil fără țipete și pedepse (că de bătaie nici nu poate fi vorba sub nicio formă, în niciun context) și, mai ales, cum putem disciplina comportamentul lui, nu emoțiile acestuia?

Copilul își modelează comportamentul în funcție de mediul în care crește, dacă adulții mint, chiar și minciuni mici, de genul „Ne jucăm peste 15 minute!”, spuse de părinți doar ca să scape, contribuie la formarea copilului.

De cele mai multe ori, copilul reflectă imaginea adulților care îl înconjoară, dacă părinții/ educatorii sunt organizați, perseverenți, corecți, așa va fi și copilul. Pedepsele și recompensele sunt condiționări, pe care mulți le folosesc pentru a-i determina pe cei mici să facă ceea ce cred ei că este potrivit, corect și ceea ce nu îi scoate din zona de confort. Sub nicio formă nu ajută la disciplina comportamentului copilului, ci îl va face să se adapteze contextului, fără a conștientiza cu adevărat impactul acțiunilor lui.

Pentru a disciplina un copil, pe lângă importanța modelului pe care i-l oferim, este indicat ca el să înțeleagă impactul acțiunilor lui, iar asta se poate realiza prin joc de rol sau direct, prin consecințele naturale ce vin ca urmare a unui comportament manifestat.

De exemplu, dacă un copil își lovește unul dintre părinți, acesta îi poate spune că este supărat, că îl doare, pe un ton calm, judecându-i comportamentul și asigurându-l că îl iubește, dar că nu acceptă un astfel de comportament, și îl va opri dacă încearcă să repete comportamentul, cu fermitate, nu cu răutate.

Copilului îi trebuie un cadru în care să funcționeze, astfel că regulile cu sens sunt bine-venite. Când copiii le încalcă, acestea trebuie reamintite și limitele puse cu fermitate. Copiii, atunci când sunt încărcați emoțional, uită regulile, creierul lor nefiind încă complet dezvoltat, este condus de emoții, astfel că noi, adulții, trebuie să le reamintim constant, cu iubire, calm, dar ferm care sunt limitele și care este sensul lor.

Nu ar trebuie să existe „Nu faci nimic, că așa vreau eu!”, totul trebuie să aibă sens, astfel încât să formăm o disciplină sănătoasă copilului.

Cum îi putem ajuta pe copii, într-o manieră ludică și, deci, distractivă pentru ei, să-și dezvolte inteligența emoțională, atât de necesară la orice vârstă?

Jocurile și jucăriile reprezintă cel mai simplu și mai eficient mijloc de a-l ajuta pe copil să-și însușească principalele aptitudini sociale și emoționale. În plus, sunt și pe înțelesul copilului, lucru care face ca eforturile de a-l face să priceapă anumite lucruri se diminuează considerabil.

Jucându-ne orice joc de mișcare, de cooperare, joc logico-matematic sau joc de rol, dezvoltăm inteligența emoțională. Încurajez întâlnirile de joacă cu alții copii, alte familii, în care toată lumea să fie implicată.

De asemenea, poveștile citite sau crearea de povești sunt o bază importantă pentru dezvoltarea inteligenței emoționale, ca și pictura, muzica sau teatrul.

La ce strategii pot apela părinții pentru a-i ajuta pe copii să se adapteze mai ușor la creșă/ grădiniță?

În primul rând, părinții trebuie să aleagă grădinița potrivită pentru micuțul lor, care să corespundă valorilor familiei și personalității copilului. Apoi, pentru a-l ajuta în adaptare, este nevoie să parcurgă următoarele etape:

  • pregătirea copilului de grădiniță prin jocuri de rol, povești, vizită la sediul grădiniței;
  • crearea unor ritualuri de despărțire/ reîntâlnire. Se poate, de exemplu, ca părinții să le ofere copiilor o îmbrățișare uriașă, să le facă un ritual în care îi „îmbracă” într-un „ou” de iubire, plin cu putere.
  • realizarea transferului de încredere către personalul grădiniței. Părinții trebuie să aibă încredere în alegerea făcută și în educatoare, astfel încât să simtă că cei mici sunt în siguranță, pentru a le transmite copiilor că totul este ok pentru ei. Fără această încredere, părinții nu pot realiza transferul de încredere, motiv pentru care cei mici sunt agitați și anxioși.
  • adaptarea la ritmul copilului, fără a avea așteptări și a pune presiune asupra acestuia. Pentru copii, grădinița este un loc nou, plin de mistere și oameni necunoscuți. Primul contact cu ea este copleșitor, iar în funcție de copil, va fi nevoie de 1 lună, 3 luni sau chiar 1 an, până când copilul se va adapta complet.
    Ei au nevoie să fie susținuți prin a fi ascultați activ, prin a-i acomoda treptat și prin a-i ajuta să își recunoască emoțiile, să le pună în cuvinte și să le organizeze.

Nu există o rețetă standard de adaptare, sunt niște pași orientativi, dar totul se adaptează în funcție de copil, părinți și grădiniță.

Uneori, pentru părinți este mai greu să îi ducă pe copii la grădiniță și să îi susțină în perioada de adaptare. „De ce ne ducem copilul la grădiniță?” e o întrebare pe care o adresez deseori părinților, pentru a-i face consțienți de impactul acesteia în dezvoltarea micuților și pentru a păși asumat în luarea deciziei și implementarea ei.

Acum câțiva ani, am întâlnit o mămică pe care am surprins-o că îi cerea scuze copilului său că îl lasă la grădiniță (copilul era de 6 luni la grădiniță și nu se acomodase deloc.). După ce am povestit cu ea despre sentimentul de vinovăție, despre beneficiile pe care i le aduce copilului frecventarea grădiniței, precum și despre beneficiile pe cale le aduce familei, și a conștientizat că nu îi face niciun rău copilului, în 2 săptămâni, copilul a venit mult mai ușor la grădiniță.

Aura, tu organizezi excursii și tabere pentru copii. Spune-mi, te rog, cum modelează un copil astfel de experiențe?

Taberele marca „Aura și prietenii săi” au fost gândite să ofere noi experiențe, în inima naturii, atât pentru copii, cât și pentru adulți.

Ne-am propus ca fiecare participant (copii și educatori) să se bucure din plin de lucruri mărunte, să ia contact cu natura în cea mai fragedă formă, să își depășească limitele, să își dezvolte autonomia, să lase corpul să se miște în voie, fără constrângeri și să adune amintiri prețioase.

Taberele și excursiile contribuie atât la dezvoltarea autonomiei, a stimei de sine și a încrederii în sine, cât și la dezvoltarea bagajului de cunoștințe și de deprinderi.

Totodată, în tabără, într-un timp scurt, copiii au o mulțime de experiențe care să îi ajute să se descopere, să își cunoască potențialul, să își înfrunte temerile, să le pună în cuvinte și să își dezvolte abilitățile sociale.

Ce înseamnă pentru tine fericirea?

Fericirea înseamnă mai multe lucruri, în funcție de situație. Sunt fericită că iubesc, că pot face lucrurile care îmi plac, că mă bucur de natură, că sunt înconjurată de oameni frumoși! Fericirea înseamnă o stare pe care o simt în diferite ocazii care îmi aduc împlinire, satisfacție, afecțiune, frumusețe.

Abonează-te la newsletter.

Join my community

Click to get the good stuff 📩