La invitația primită din partea Asociației Şcoala Încrederii, am povestit despre experiențele mele cu bullying-ul în școală.
Asociația Şcoala Încrederii este cel mai mare proiect de educație din țară, în care echipe de specialiști lucrează cu școlile și transformă modul în care se face educație în România.
“Ștefănescu, la tablă!”, așa ne striga profesorul de matematică, în școala generală, pe mine și pe cei care nu eram pasionați de materia pe care o preda, pe numele de familie. Pentru cei cu rezultate bune, cadrul didactic apela la prenumele acestora. Nu știu cum s-au simțit ceilalți colegi care aveau, la fel ca mine, note de 6-7 la matematică, dar eu mă simțeam umilită de fiecare dată când observam că se face această diferențiere. Mai ales că diriginta de română nu mă striga Raluca, iar pe alții folosind numele de familie doar pentru că se întâmpla să nu aibă aproape 10 pe linie ca mine, la această clasă.
Altfel, profesorul de matematică era unul dintre cei mai buni din București sau chiar din țară, dar așa cum nici în zilele noastre nu mulți înțeleg, a fi un bun profesionist în meseria ta nu este suficient dacă îți lipsesc empatia și omenia, mai ales atunci când lucrezi cu adolescenți sau copii.
Dacă mă întorc chiar mai devreme, până în școala primară, îmi amintesc de profesoara de franceză care ne bătea cu un băț la palmă dacă nu știam sau nu “eram cuminți”. Uneori, mai arunca cu pantoful după vreun coleg de-ai mei. Iar profesorul de religie și-a permis să îi taie coada unui băiat din clasă pentru că, nu-i așa, “e păcat” să fii băiat și să ai părul lung.
Cât despre colegii de clasă sau de școală, din fericire, nu am fost victima unor abuzuri umilitoare care să-mi marcheze profund viața. Desigur, am fost "victima" glumei "aragaz cu patru ochi" (port ochelari de vedere din clasa a doua), au râs de mine colegi pentru că sunt mică de înălțime, am primit palme la fund de la băieți din alte clase, în școala generală, eram "săpunită" iarna cu zăpadă. Cumva toate aceste practici, cel puțin atunci, erau privite și de copii, și de profesori ca pe un dat firesc, ca pe chestiuni deja banale, pe principiul "așa e la școală".
Mi s-a întâmplat atât în liceu, cât și în școala generală, ca unii dintre colegi să râdă de mine, fie spunându-mi în față că sunt “săracă”, fie vorbind cu alții despre asta și amuzându-se pe subiect. Nu am fost afectată în niciun fel, mai ales că motivul pentru care am stârnit aceste reacții s-a datorat refuzului meu de a cere bani de buzunar acasă, și nu situației financiare pe care o aveau ai mei, care nu era oricum una precară. Dar ideea în sine, că există (sunt convinsă) și astăzi copii cărora li se pare absolut normal să îi ia peste picior pe alții din considerente materiale, mi se pare absolut oribilă și dezgustătoare. Cu atât mai mult cu cât copilul nu poate avea niciun soi de impact asupra situației pe care o au părinții săi.
Bullying-ul din școli este un fenomen extrem de periculos care îi face vinovați (da, ăsta e termenul) și pe profesori, și pe elevi. Este o practică pe care nu o mai putem tolera sub nicio formă, una care lasă urme adânci și uneori imposibil de vindecat vreodată. Am cunoscut, acum ceva timp, o fată de vreo 20-21 de ani, cu o lipsă de încredere în sine zdrobitoare. Mi-a povestit că a fost mereu pusă la colț de profesori, pentru că aceștia au simțit că este “slabă” și că își pot permite un astfel de comportament față de ea. Terminase de multă vreme școala generală, liceul, dar stima de sine era la fel de scăzută ca atunci când abuzatorii îi reaminteau constant că nu este suficient de bună.
Și eu l-am resimțit infinit mai mult din partea profesorilor decât din cea a colegilor de clasă sau de școală. Mult prea mulți lipsiți de empatie, de bunătate, cu un comportament care face ravagii în mintea și sufletul unui om care este în plină dezvoltare din toate punctele de vedere. Din fericire, au existat și profesori faini, oameni datorită cărora, așa cum spun eu, lumea asta mai are o șansă.
Dar ține de noi să facem ceva astfel încât balanța să încline mai mult înspre bine și infinit mai puțin către abuzatori, fie ei copii sau adulți.
Și încă ceva. Totul începe acasă. Copiii nu se cresc doar cu haine, mâncare și bani de buzunar. Copiii au nevoie de iubire, emoție, validare din partea părinților. Au nevoie de adulți care nu urăsc, nu discriminează și nu discreditează. Care își educă fetele și băieții să fie oameni responsabili și fundamental buni.
În rest, nimic, absolut nimic nu contează dacă nu ești un om bun cu tine și cu ceilalți.
Rămâi la curent cu activitatea desfășurată de Asociația Școala Încrederii.
Şcoala Încrederii
