Tu cine ești când nu îți este teamă că vei fi judecată?

Cu această întrebare în minte am răspuns la interviul fotografului Ionuț Iordache, discuție care face parte dintr-un proiect mai amplu, “Oameni fără măști”.

Ionuț a demarat această campanie din dorința de a arăta lumii (mai ales fetiței lui) că frumusețea stă în naturalețe, în autenticitate, și nu în filtre, în machiaj excesiv și Photoshop. Fotografiază oameni care nu se sfiesc să apară în social media așa cum sunt ei într-o zi obișnuită, fără o regie în spate. Și care nu se sfiesc să își dea jos masca de părinți perfecți sau de adulți perfecți 🎭.

Iar asta mi s-a părut minunat, drept care i-am acceptat invitația. Te invit să citești interviul de mai jos, în speranța că te va inspira să trăiești mai asumat, mai frumos și doar în acord cu valorile și credințele tale.

Raluca, mi-ai spus că ți-ai urât corpul mulți ani. Care crezi că au fost motivele pentru care ai ajuns în acest punct și cum ai reușit să îl depășești?

Oh, da. Cea mai tristă amintire legată de corpul meu a început pe la 11 ani când mi-au apărut primele vergeturi pe corp. Am fost efectiv devastată. Mi se părea că nu există nimic mai urât decât vergeturile, nici chiar acneea care, la rândul ei, mă frustra îngrozitor.

Apoi, eu sunt mică de înălțime, așa că orice kg în plus se vede (dar mai ales se simte) imediat. Am avut ani de zile în care nu m-am simțit bine cu mine din cauza kg în plus.

Nu cred că a fost vreo perioadă a vieții mele care să nu fie marcată de vreun complex teribil: că am fruntea prea lată, brațele prea groase, picioarele scurte și groase, vergeturi, pungi vizibile sub ochi, burtă, sprâncenele prea subțiri, etc.

Am lucrat și încă lucrez mult cu mine (inclusiv la terapie) să fiu mai blândă cu mine și la interior, și la exterior. Eu cred că merg mână în mână cele două. Nu poți să fii frumoasă fizic dacă ești o femeie rea și / sau frustrată  și nici invers.

După ce am suferit de burnout, am realizat, așa ca o lovitură în moalele capului, că toată viața m-am plâns și m-am victimizat pentru felul în care arăt, dar niciodată până atunci nu avusesem grijă de mine: nu tu mâncat ok, nu tu mișcare, nu tu rutină de îngrijire a tenului.

Mă dădeam cu “tone” de fond de ten încă de pe la 11 ani ca să acopăr coșurile, mă îmbrăcam mai mereu larg ca să ascund kg în plus și stăteam mult la soare fără să folosesc cremă cu factor de protecție, pentru că mi se părea că bronzul îmi va diminua aspectul vergeturilor.

Foto: Ionuț Iordache

Ai o fetiță care va face în curând 4 ani. Care sunt metodele tale ca părinte prin care vei încerca să o faci pe fata ta să își iubească corpul și să nu treacă prin ce ai trecut tu?

Așa cum menționam mai sus, pentru că eu am trecut prin asta, am acoperit în loc să vindec, am tratat în loc să previn, pe Rita o învăț deja că nu e suficient să te simți frumoasă, ci că asta vine la pachet cu grija de sine. Are 4 ani și am dus-o deja o dată la salon pentru a vedea cât de frumoase sunt unghiile ei dacă nu și le mai roade și i le curăță Mihaela. 😃

Îi spunem Ritei că este frumoasă în fiecare zi, dar în egală măsură, îi explicăm, iar eu îi și arăt prin puterea exemplului, cât de esențial este să aibă grijă de fizicul ei, de psihicul ei, de latura emoțională.

La toate acestea se adaugă și aprecierea altor copii (aici avem mult de muncă, pentru că e în perioada în care “doar eu pot, doar eu sunt frumoasă, doar eu știu”). Îi explic des că frumusețea, inteligența și talentul altei fetițe nu i le știrbesc pe ale ei. Dar că este musai să aprecieze esteticul sub toate formele lui începând de la ea însăși, continuând cu cei din jurul ei.

Când Rita avea doar câteva luni, i-am scris două scrisori. Într-una dintre ele, tocmai despre asta i-am povestit. Las aici două dintre punctele incluse:

  1. Fii tu însăți, mai presus de trenduri, de stereotipuri și mai ales de gura lumii.
  2. Când vei fi mai mare și te vei machia, fă-o ca o extensie a personalității tale, nu pentru că o fac prietenele tale, pentru că e cool sau pentru că ai o părere mai puțin bună despre tine. Niciun machiaj din lumea asta nu te va face mai frumoasă dacă tu nu crezi asta din interior. Și nu uita să fii un om bun, întotdeauna.
Foto: Ionuț Iordache


Te-ai schimbat după ce ai devenit mamă? Cum arată viața ta acum față de acum, să zicem, 10 ani?

Da, categoric da! Sunt tot un work in progress și la interior, și la exterior, dar experiența burnout-ului și venirea pe lume a Ritei mi-au dărâmat niște preconcepții, mi-au înlocuit niște credințe și valori.

Până acum vreo 3 ani, eram disperată (efectiv) să obțin validare din exterior (revin mai târziu asupra acestui subiect). Desigur, și acum mă interesează părerea celor din jur, doar că am triat mult și am renunțat la balast.

Apoi, tot până pe la 31-32 de ani, nu am purtat tocuri aproape deloc, nici măcar nu am avut vreo pereche cumpărată. Nici cu rochiile nu am avut o relație mai fericită. Și asta pentru că nu m-am simțit niciodată feminină. Am perceput întotdeauna femeia ca fiind frumoasă și, cum eu nu m-am considerat niciodată așa, nu mă vedeam purtând haine și accesorii feminine.

Am infinit mai multă grijă de mine fizic, psihic și emoțional și, de aceea, reușesc, azi, să mă văd cu mult mai multă lumină decât întuneric.

În plus, mi se pare că am o responsabilitate uriașă față de Rita căreia vreau să îi transmit că nicio femeie, deci nici eu, nici ea, nu este perfectă sau are viața perfectă, că avem și zile mai puțin bune, că ne mai simțim uneori și mai puțin frumoase, dar că niciodată nu trebuie să uite să aibă grijă de ea, să se iubească, cu bune și mai puțin bune.

Foto: Ionuț Iordache

Ești împreună cu soțul tău de 16 ani. Care este secretul vostru pentru această longevitate și ce rol joacă el în creșterea și educația fetiței voastre?

Să știi că multă lume crede că avem relația perfectă. No to spoil the joy for you, dar nu, nu o avem. Ca orice cuplu, ne-am confruntat și noi, în toți acești ani, cu perioade mai puțin bune, cu zile în care ne-am simțit amândoi deconectați unul de la celălalt, momente în care ne-am aruncat în față reproșuri, etc. Like normal people, cum s-ar zice.

Dar ceea ce ne-a ajutat și ne ajută chiar și “la greu” este că avem o fundație a relației extrem de solidă. Suntem o echipă în tot și în toate, iar Ritei fix asta îi transmitem zilnic: o familie = o echipă, în care fiecare membru îi ajută pe ceilalți. De altfel, avem și un ritual zilnic în care ne îmbrățișăm toți trei și strigăm tare: echipa Harabagiu.

Și pe lângă această bază sănătoasă, ne lăsăm timp unul altuia, în sensul în care eu ies fără soțul meu, el iese fără mine. La fel o învățăm și pe Rita, drept care a fost deja în 5 tabere până la vârsta de 4 ani. Oricât de mult ne-am iubi, și la partea asta chiar trăim un fairy tale, fiecare dintre noi simte nevoia să aibă și timpul lui separat de familie. Eu am fost multă vreme dependentă de oameni și, la fel ca orice altă dependență, este teribil de nocivă și fără vreo legătură cu iubirea.

Și, nu în ultimul rând, atât eu, cât și Alex, știm foarte clar unde se termină toleranța unuia față de acțiunile celuilalt. Iubirea nu este un pretext pentru a ierta orice, cu atât mai mult cu cât este un copil la mijloc care va pleca la drum în viață cu ceea ce a văzut și auzit acasă.

Foto: Ionuț Iordache

Ai trecut prin mai multe episoade de burnout. Cum le-ai depășit și ce sfaturi le-ai da femeilor care trec prin momente asemănătoare?

Da, am avut primul peak în 2016, iar apoi m-am confruntat cu o recidivă chiar mai urâtă anul trecut.

  1. Să nu creadă niciodată că a avea depresie / anxietate / burnout este vreo rușine.
  2. Să încerce terapia fără să o excludă categoric din ecuație. Chiar dacă ai prietene / prieteni, a merge la terapie nu înseamnă că nu ai cu cine să vorbești despre starea ta.
  3. Este mult de lucru cu tine însăți și nu va fi deloc ușor. Nimănui nu îi convine să-și recunoască, dar mai ales să-și accepte părțile mai puțin bune. Dar merită efortul, îți zic.
  4. Oamenii, nici chiar cei mai apropiați, nu vor întelege 100% prin ce treci. Nu îi blama și nu pune presiune pe tine să le arăți că tu ești bine când, de fapt, simți că îți fuge pământul de sub picioare doar de teama că vei fi judecată.

Pe mine m-au ajutat mult să depășesc cele două episoade de burnout: mișcarea (alerg sau merg foarte, foarte mult pe jos), alimentația (mănânc puțină carne, uneori, deloc), terapia, familia și prietenele, alte femei care mă inspiră și, mai ales, m-am ajutat eu pe mine. Am tras de mine și trag de mine în continuare să fiu bine, pentru că am înțeles că doar așa pot fi bine și cu cei din jurul meu.

Foto: Ionuț Iordache

Emily Nagoski scrie în cartea ei “Burnout” că unul dintre motivele pentru care ajungem la burnout este chiar imaginea pe care o avem despre corpul nostru. Crezi că este valabil și în cazul tău? Faptul că ți-ai urât corpul te-a făcut să muncești excesiv de mult și să îți dovedești că ești valoaroasă măcar profesional?

Este o posibilitate, în sensul în care dacă tot nu m-am simțit vreodată frumoasă, măcar să dovedesc că sunt deșteaptă și capabilă, da.

Am muncit mereu mult și pentru că mi-a plăcut, pentru că am fost pasionată de ceea ce am făcut, pentru că sunt o persoană integră și cu o etică de neclintit. Nu mă erijez în angajatul model, dar nu am făcut niciodată compromis de la valorile mele, nu am călcat peste cadavre, nu am pupat dosuri, nu am încercat niciodată să ajung undeva cu orice preț. Parte din burnout s-a datorat și felului meu de a fi raportat la realitatea din teren. Nu doar lucratul 10-12 ore m-a afectat.

Revenind la relația cu corpul vs muncit prea mult pentru a dovedi că sunt valoroasă măcar profesional, când mi-am dat seama că mă confrunt cu burnout, am realizat și că luasem 9 kg în 4 luni, 9 kg în plus la 1.53 cm. Partea și mai tristă este că nici nu am observat că m-am îngrășat decât după ce mi-am dat demisia și m-am mutat în Franța.

Foto: Ionuț Iordache


Mi-ai povestit că nu ai avut o relație prea bună cu tatăl tău. Cât de mult te-a afectat acest lucru?

Enorm! Este și motivul pentru care am făcut un copil cu Alex. Știam că el va fi, pentru fetița noastră, ceea ce eu mi-aș fi dorit eu să fie tata pentru mine.
Am purtat mulți ani cu mine rana abandonului. Am ținut cu dinții de relații toxice sau care pur și simplu nu mai funcționau pentru mine doar pentru că priveam orice încheiere a unei prietenii drept o confirmare a faptului că nu sunt “bună de iubit”, că doar nici măcar propriul tată nu m-a iubit, de ce ar face-o altcineva? Am considerat mereu până nu demult că era veșnic vina mea chiar și când nu era. M-am desconsiderat grav la fel de multă vreme.

Este foarte greu de dus povara asta a unei relații eșuate cu unul dintre părinți, dar nu-i o soluție nici să-i învinovățim la nesfârșit. E de datoria noastră, odată ce ajungem adulți, să ne vindecăm, să iertăm, să nu repetăm aceleași greșeli, să nu dăm mai departe aceleași bagaje emoționale copiilor noștri.

Eu l-am iertat pe tata și acum, privind în urmă, mă bucur că am făcut-o, pentru că a murit de cancer când Rita avea doar 3 luni.

Foto: Ionuț Iordache

În schimb, ai numit-o pe mama ta un soi de Maica Tereza modernă și că reprezintă femeia care te inspiră cel mai mult în această viață. Care este cel mai important lucru pe care l-ai învățat de la ea?

Să nu renunț niciodată! Mama este o luptătoare, un monument de bun simț, omenie și empatie, și o femeie care se reinventează la nesfârșit. Și să fiu mereu un om bun. Și asta am învățat tot de la ea. Desigur, fiecare dintre noi este “the bad guy” în povestea cuiva, dar contează mult să fii fundamental un om bun. Asta transmit și eu mai departe Ritei.

Foto: Ionuț Iordache

Și dacă tot a venit vorba de femei care ne inspiră, ai început pe blogul tău o serie de interviuri cu asemenea femei. Care este scopul acestui proiect?

Admir femeile cu substanță, cele care nu trăiesc din inerție, ci cu pasiune, cu acea dorință de nestăvilit de a evolua, de a fi ele însele fără prea multe justificări, în perfectă armonie cu propriile credințe și valori. Dar mai ales acele femei care nu se sfiesc să emane frumusețe în stare pură, forță și feminitate prin fiecare răsuflare sau mișcare, care își găsesc inspirația, dincolo de resursele interioare, și în universul altora fără să simtă vreo secundă că asta le știrbește din propriul șarm.

Despre asta este categoria Inspiring People de pe ralucaharabagiu.com, despre a da mai departe povești care să inspire, să bucure, să aducă femeile împreună, nu să le dezbine. Și aici îmi permit să citez una dintre intervievatele mele, splendida Cristina Jacobs, care mi-a spus așa: “dacă nu s-ar mai simți mereu în competiție una cu cealaltă, femeile ar crește exponențial”.

Poți citi și alte povești inspiraționale incluse în Proiectul “Oameni fără măști” pe pagina de Facebook a lui Ionuț Iordache și pe contul său de Instagram.

Abonează-te la newsletter.

🎭

Click to get the good stuff 📩