Eu si Diana (Marú) am fost colege de banca in scoala generala. De la ea copiam cu nesat la testele pe care ni le dadea profesoara de muzica. Imi amintesc si acum ca imi era imposibil sa inteleg cum reusea Diana, cu un firesc de invidiat, sa scrie pe portativ melodia dictata din maini de catre profa.

Timpul a trecut, iar Diana este, astazi, un artist complet: canta cu vocea, dar si la doua instrumente (chitara si pian), compune pentru ea (dar si pentru alti artisti), preda copiilor muzica, traieste fiecare zi facand ceea ce iubeste…iar asta mi se pare fantastic!

Este un interviu de suflet si pentru suflet, iti promit!

R: Care sunt primele amintiri legate de muzica?

Marú: 🙂 Uite, imi amintesc asa, ca prin vis, ca eram “mare” deja (sa tot fi avut vreo 4 ani) si stiam ca nu mai sunt “de leganat”, dar o imploram pe bunica sa ma legene pe picioare in timp ce imi canta. Si asa fredona bunica mea cateva strofe bune din “La oglinda” de Cosbuc… chinuindu-se cu mine pe picioare. Stiam ca obosea destul de repede, dar pentru mine erau cele mai frumoase minute din zi. Pana la urma, m-a invatat bunica si pe mine cateva strofe cantate din poezie, iar la urmatoarea masa in familie mi-am facut debutul :)))..foarte mandra de naframa ce-o purtam pe cap, improvizata de mama. Sa citesti poezia, e simpatica!

R: Crezi ca oamenii se nasc inzestrati cu un anumit talent, pe care il cizeleaza in timp, sau sunt de ajuns studiul si exersarea continua?

Marú: Clar, fiecare se naste cu un anumit har, o aplecare spre o anumita disciplina (ca sa vorbesc in termeni didactici). De fapt, prin definitie, talentul e priceperea unui om de a face un lucru mai bine, mai repede (si eventual mai frumos) decat un alt om. De aici, incep munca, antrenamentul continuu, studiul, disciplina.

Desigur, depinde si ce vrei sa faci si unde iti propui sa ajungi. Exista oameni extrem, extrem de talentati care nu sunt dispusi sau nu sunt indemnati sa munceasca prea mult; altii, mai putin talentati, indarjiti parca de limitele lor, muncesc de le sar capacele, in dorinta de a-si depasi conditia.

Dar, cred ca ai nevoie de noroc sa-ti descoperi talentul in copilarie, sa ai cu ce si cu cine sa-l cultivi… astfel incat, in timp, sa devina un stil de viata. Da, e nevoie de un stil de viata pentru a sustine un talent. 🙂

R: Ai plecat la studii in Viena, unde ai absolvit Conservatorul „Musik und Kunst Universität”. Care au fost ups and downs pe care le-ai trait odata cu aceasta experienta, atat pe parte personala, cat si in plan profesional?

Marú: Ooh, au fost multe ups&downs… la varsta aia, tot ce era personal era si profesional si viceversa! Asa e si acum, de fapt! 🙂 Sunt multe, multe de povestit. Perioada este marcanta si de neegalat pentru oricine trece printr-o astfel de experienta la varsta respectiva. E varsta aia la care vrei sa pleci in lume, vrei sa descoperi cine esti cu adevarat, simti ca poti sa faci mult si multe, sacrificiile nu sunt niciodata prea mari, ceea ce iubesti TU reprezinta adevarul suprem, s.a.m.d…Acum, imi dau seama cat de putine stiam despre mine si despre lume, dar curajul inconstient al varstei si sustinerea parintilor au fost bocceluta cu care eu am pornit la drum. 🙂

Primul downside a fost ca eu nu vorbeam limba germana :)). Imagine that! Sustinusem recitalul de admitere pentru sectia concertistica – chitara clasica, ma descurcasem cumva si cu proba teoretica / scrisa… si intrasem la Conservator – universitate, cu predare in limba germana. Iar tot ce stiam eu in limba asta era sa conjug cursiv verbele a fi, a merge si a avea. Atat! 🙂

Primii doi ani au fost anevoiosi! Nu intelegeam nimic la cursurile teoretice, iar bani extra pentru niste cursuri de limba nu aveam. Cu colegii din facultate, 80% dintre ei fiind expati, vorbeam mai mult in engleza. Asa ca, la final de zi, ma intorceam in camera de camin, imi notam pe foi toate cuvintele nemtesti auzite in ziua aia, le cautam in dictionar, apoi lipeam fisele respective deasupra patului, astfel incat sa fie ultimul lucru pe care-l citesc seara inainte de culcare si primul pe care-l vad dimineata. 🙂

Uneori, lasam peste noapte radioul pornit pe un post cultural. Reusisem sa-mi conving colega de camera ca ar fi o solutie buna. Nu era nimic demonstrat stiintific, dar in mintea mea functiona ideea ca, noaptea, subcontientul lucreaza si poate asimila cuvinte noi din limba straina, fraze, felul in care se pronunta cuvintele… :)).

Au fost ani plini de ups&downs. M-am intrebat de multe ori daca e ok ceea ce fac, daca sunt suficient de buna, daca pot continua. Dar, gandurile astea nu rezistau prea mult, pentru ca in facultate aveam multe proiecte care nu ma lasau sa ma relaxez. Totul se intampla la foc automat si trebuia sa tin pasul sau ramaneam in urma.

Referitor la up side-uri… cel mai valoros lucru a fost the journey itself. Personal si profesional. Am cantat in tot felul de proiecte, cu atatia muzicieni, colegi instrumentisti… eram atat de diferiti, adunati de prin toate colturile lumii, de nationalitati diferite, religii diferite, crescuti in contexte sociale diferite. Fiecare avea povestea lui si isi varsa viata in muzica. In acest context, muzica ne unea, eram toti egali in fata ei, nu conta de unde esti, ce haine porti, in ce crezi sau pe cine iubesti. Cum e si firesc, de altfel. 🙂

R: Te-ai intors in tara dupa terminarea studiilor si ai inceput o colaborare cu HaHaHa Production, in calitate de compozitor. Povesteste-mi, te rog, despre cum ia nastere o piesa: de la idee, la versuri, pana la varianta finala care se aude la radio / TV, etc.

Marú: A fost o perioada simpatica, in care am avut ocazia sa inteleg cum functioneaza muzica pentru publicul mare, de mainstream. Era o lume cu totul si cu totul diferita fata de cea in care crescusem si ma dezvoltasem eu pana la momentul respectiv, o lume cu mentalitati si repere diferite. E interesant sa cunosti oameni care experimenteaza muzica intr-un alt fel decat o experimentezi tu. In acest spirit a inceput colaboarea mea cu colegii de la Ha, si in perioada respectiva am invatat cum sa compun sistematic, pe brief, alaturi de diversi artisti, compozitori, producatori.

Metoda prin care ia nastere o piesa difera de la caz la caz, de la proiect la proiect. Atunci cand compun singura, compun destul de liric, totul pleaca de la un riff sau cateva acorduri de chitara…pe baza carora se construieste pas cu pas linia melodica. Mi s-a intamplat, de cateva ori, sa ma trezesc cu o linie melodica in cap, poate-i a mea sau am preluat-o din subconstient din ce-am mai cantat / ascultat eu la viata mea. Nu stiu!…dar, ma grabesc sa o pun pe niste acorduri. Alteori, pornesc de la o problema, o stare, o emotie care ma sacaie sau de care “sufar”…o intorc pe toate partile, o descompun in parti si emotii mai mici, pana cand se transforma in cuvinte… si, intr-o intalnire fericita cu ritmul, se asaza pe sunete. :).

O alta metoda ar fi sa compun pe un negativ deja existent, realizat de un producator. Structura e deja facuta, rolul meu este sa gasesc linia melodica, apoi versurile. Cea mai rapida varianta de a compune, insa, este in echipa. Am scris multe cantece in sesiuni de scris, alaturi de colegi song-writeri; ideile sunt mai multe, diverse… si fiecare vine in completarea celuilalt.

R: Cand si cum a prins viata Marú?

Marú: Marú a venit ca o continuare fireasca a traseului meu prin viata, prin muzica. M-am gandit la un moment dat ca merit sa-mi leg ideile, cantecele compuse intr-un mod mai organizat, in primul rand pentru mine… si mai apoi pentru cei care m-ar putea asculta.

Vorbeam mult despre asta cu prietena mea Helen, si ea mi-a facut cunostinta cu producatorul meu, Victor (aka Viky Red). Impreuna cu Victor am hotarat sa lucram un EP cu 5 piese, fara sa ne gandim la ce va urma, l-am facut asa cum ne-a placut noua.

In saptamanile in care am inregistrat cele 5 piese, ma tot gandeam ce nume sa pun proiectului. Initial, m-am gandit ca s-ar putea numi “Sunday Nap” – mi se parea ca se potriveste cu muzica pe care o cant. Doar ca “sunday nap” suna a nume de formatie, iar eu nu eram o formatie, eram o fata care canta cu vocea si chitara. 🙂 Am amanat, asadar, momentul botezului pe mai tarziu. Well… in ziua in care Victor dadea ultimul export la ultima piesa de pe EP, a venit si numele. Eram in studio si ma jucam aiurea, pe o foaie, cu literele numelui meu de familie – Moraru: “mura”, “mora”, “ramu” “maru”… hmmm “maru”, 🙂 poate “Marú!” – simplu, echilibrat, 2 consoane, 2 vocale, usor de retinut; “Victor – tu ce zici?”, Victor: “e bun”. Asta e! 🙂

Imi amintesc ca primii pasi au fost cei mai grei, atatea decizii de luat, atatea lucruri de facut: grafica numelui, prima sesiune foto, primul videoclip, primul artwork, conturile de pe iTunes, Spotify, Soundcloud, YouTube…

Victor m-a ajutat mult, pentru ca, desi teoretic stiam ce-i de facut, practic, ma blocasem, nu ma puteam organiza, imi era frica sa nu gresesc. Dar nu aveam ce sa gresesc, trebuia sa just freakin’ do it!. In schimb, eram sigura ca “The Richest Girl In Town” va fi prima piesa lansata! Este piesa pe care am compus-o cu gandul la Viena si la tot ce am trait in acest oras. Tot Victor l-a gasit si pe cel care a realizat primul video pentru Marú – un fel de lyrics video, filmat in casa unui prieten – aflata in plin santier, in plina renovare. Mi s-a parut o metafora draguta, aceea a casei aflate la un nou “inceput de drum”, trecuta deja printr-o viata de oameni, la fel ca mine. Clipul a iesit dragut, si l-am lansat pe YouTube la sfarsit de martie 2018. Si asta a fost inceputul :)!

R: M-am intrebat mereu cum este pentru un artist sa cante pe o scena in fata a sute / mii de oameni. Analizand artisti de la noi, dar si din afara, mi se pare ca unii dintre ei intra intr-un fel de transa sau pur si simplu se desprind de cine sunt in afara scenei si se identifica 100% cu rolul de muzician. Cum a fost pentru tine, de exemplu, sa canti pe scena de la Electric Castle?

Marú: Mie imi place sa cred ca ma conectez la eul meu superior atunci cand cant. As putea spune ca mi se intampla destul de des si cand sunt acasa, singura: cant / repet o piesa ore in sir fara sa simt ca trece timpul. Deci, da, e adevarat ca intri intr-un fel de stare meditativa sau transa, daca vrei. Pe scena, a fost mai complicat pentru mine sa ating starea asta, pentru ca nu-mi puteam stapani emotiile. Dar cu timpul, capeti experienta… e vorba de mult “exercitiu” si pe scena. Acum, am emotii pana in momentul in care intru pe scena, imi bate inima tare si nu ma mai pot concentra la ce se intampla in jur, vreau doar sa intru sa cant.

La Electric Castle, in mod neasteptat, a fost o experienta linistitoare, de fiecare data. Spun “in mod neasteptat”, deoarece ma gandeam ca voi fi coplesita de emotii si de imensitatea locului in sine. Dar la EC, oamenii sunt ca intr-o vacanta, sunt acolo sa asculte muzica, sa se bucure, sa se relaxeze, nu se grabeste nimeni nicaieri. Nu e un eveniment comprimat in cateva ore in care oamenii intra in sala, asculta concertul, aplauda, mai stau putin si pleaca.

R: Care sunt challenge-urile permanente ale meseriei de artist? Dar avantajele / satisfactiile?

Marú: Challenge-ul permanent este sa ramai relevant si autentic tu fata de tine. Te uiti in urma si te intrebi daca ceea ce faci are sens si daca are vreun rost sa continui. Pana la urma, cine esti tu sa te autoproclami artist… sau cine-i suficient de indreptatit sa spuna daca esti bun sau prost?! So, basically, groping in the darkness, most of the time… In acelasi timp, cea mai mare satisfactie o ai atunci cand, dupa un concert, un necunoscut iti scrie: “thank you for your music; we rise by lifting others” – un motiv destul de bun sa keep going, right? Iar daca stau sa ma gandesc la avantajele meseriei de artist, ar fi ca (1) ai ocazia sa intalnesti artisti pe care-i admiri, sa lucrezi cu ei; si (2) you get to hang out in the backstage.

R: Tu nu canti doar cu vocea, ci si la chitara si pian. Cum ai ajuns sa iubesti aceste doua instrumente?

Marú: Sa stii ca nu le-am iubit de la bun inceput, dar am crescut cu aceste doua instrumente. Pe cand aveam 4-5 ani, tata a adus in casa o pianina, pur si simplu, si ne-a spus (mie si surorii mele) ca vom incepe lectiile de pian. Apoi, pe cand aveam 10 ani, avea tata un prieten al carui baiat facea chitara cu un profesor foarte bun – era pacat sa nu incepem si noi sa zdranganim la chitara. Nu a existat niciodata presiunea de a studia la pian sau la chitara, pentru ca nu ne pregateam pentru o cariera in acest sens; dar, exista un fel de responsabilitate – parintii reuseau, cumva, sa ne faca sa intelegem ca daca tot facem un lucru, trebuie sa il facem bine, sa nu ne pierdem timpul degeaba.

Treaba cu iubitul muzicii a venit mai tarziu, pe la 12 ani, cand am inceput sa vad rezultate, sa inteleg ca sunt bunicica la muzica. Incepusem sa castig concursuri, profesorii de specialitate ma laudau si ma incurajau. In plus, ori de cate ori eram trista sau simteam ca ma nemultumeste ceva, ma refugiam in muzica, eliminam prin studiu toate frustrarile si uitam de gandurile urate. E important sa ai un astfel de loc atunci cand esti copil si nu stii cum sa-ti ordonezi mintea. Tot muzica m-a ajutat mai apoi sa trec si peste toate dezamagirile in dragoste… :)).

R: Stiu ca transmiti mai departe pasiunea pentru muzica si know-how-ul tau copiilor. Povesteste-mi, te rog, despre acest proiect minunat.

Marú: 🙂 Am inceput sa predau chitara si pian copiilor in timpul facultatii, in ideea de a avea un ban de buzunar – era un venit usor si la indemana. Cand m-am intors in Romania, mi-am continuat aceasta actiune, ma descurcam foarte bine, copiii ma placeau, devenise din ce in ce mai serioasa treaba… si, intr-un timp scurt, mi-am format, fara sa vreau, o mica trupa de copii instrumentisti. 🙂

E destul de greu, in era vitezei, sa inveti copiii ce inseamna rabdarea si rostul studiului. Am intampinat multe momente dificile in relatia mea cu ei… dar, am vrut sa-i inteleg si sa ma adaptez. M-am documentat mult, am citit literatura de specialitate, am abordat tot felul de tactici, e un joc psihologic mai mult.

Si nu stiu de ce se intampla asa, dar e inca valabila legea compensatiei: cei talentati sunt mai comozi, nu se agita prea tare si nu au rezultate pe masura talentului… iar cei mai putin inzestrati muncesc si progreseaza incet, dar sigur.

R: Ce planuri profesionale ai pentru acest an?

Marú: Am un proiect super dragut in desfasurare, o colaborare la care lucrez de ceva timp si care ma bucura foarte mult, dar inca nu vorbesc despre asta. In rest, incerc sa profit de perioada de izolare… si sa compun mai mult. Sper sa-mi si iasa! Planurile pentru acest an – e un subiect sensibil pentru toti artistii, in general.

R: Ce inseamna pentru tine fericirea?

Marú: O zi pe placa de surf… in timp ce stiu ca toti ai mei sunt bine :). O zi calare pe dealurile dintre Sibiu si Mures…in timp ce stiu ca toti ai mei sunt bine :). O mancare gatita de my better half, un cantec nou bine scris, un concert prin care bucur oamenii… in timp ce stiu ca toti ai mei sunt bine :).

Foto: Marú

Pentru mai multe povești despre oameni inspiraționali și locuri faine, despre mine, mă poți urmări și pe Instagram.