Viața după depresie

În urmă cu ceva timp, menționam aici foarte pe scurt despre depresia pe care am avut-o între 2016 – 2017. Într-o combinație de prea multă oboseală și de un Toma Necredinciosul care susținea cu tărie că depresia e o tâmpenie, am ajuns să nu mai simt decât un gol imens. Deși viața personală și cea profesională îmi aduceau satisfacții mari și eram cumva într-un punct pe care mi-l dorisem, pentru care muncisem enorm, de care în alți ani aș fi fost mândră până la stele, devenisem cumplit de nefericită. Atacurile de panică erau tot mai dese, crizele de plâns (aproape isterice) apăreau de nicăieri și erau incontrolabile, la fel și eu.

Datorită unei conjuncturi favorabile, am putut spune STOP, ne-am făcut bagajele, am luat câinele și am plecat în Franța (despre minunata experiență traită acolo am scris aici).

Desigur, mutatul peste hotare nu este o soluție pentru toată lumea, dar în cazul meu a funcționat. A fost restartul de care aveam nevoie. Însă, nu a fost deloc ușor, ba din contră. Credeam că odată ajunsă acolo va deveni floare la ureche să mă pun înapoi pe picioare, să înțeleg de ce eram atât de nefericită fără un motiv pe care să îl pot conștientiza.

Au continuat atacurile de panică, crizele de plâns din senin, starea generală cumplit de tristă, am rămas fără jumătate din părul de pe cap, m-am îngrășat câteva kg bune fără să îmi dau seama vreo secundă.

Până când, într-o zi, am realizat că lucrurile devin tot mai grave, că îmi afectează relațiile cu cei din jur, dar mai ales cu soțul meu, și că a venit momentul în care e musai să iau o decizie. Și am luat-o în cinci minute. Poate că pare greu de crezut, dar așa s-a întâmplat. Stăteam pe canapeaua din living, privind în gol, cu mintea talmeș-balmeș de gânduri și întrebări fără răspuns când mi-am impus ca odată ridicată de pe canapea să las în urmă depresia.

A fost un moment extrem de eliberator pentru mine…pe care cu greu l-aș putea exprima în cuvinte.

Așadar, din postura omului pățit, îndrăznesc să îți las mai jos câteva sfaturi, cu speranța că te vor ajuta în momentele cele mai grele, dar și în orice altă zi în care îți vei dori o schimbare.

Laitmotivul vindecării mele a fost clar let go. Nu e un proces deloc ușor, presupune un efort imens de a te expune în fața celui mai mare critic al tău – tu însăți – și de a accepta, ierta și mai apoi la a renunța la tot ce e balast, nociv pentru tine.

Așa că am renunțat la a mai duce un veșnic război cu mine însămi, de la a nu mă accepta așa cum sunt ca om și până la a transforma orice defect fizic într-un dezastru colosal.

De câte ori nu ești mulțumită cu tine însăți, adu-ți aminte de regula din avion: îți pui masca cu oxigen ție și apoi copilului. Așa că fii bine tu cu tine dacă vrei să fii ok în relațiile cu ceilalți. Nu există altă cale.

Unul dintre lucrurile care mi-au fost crystal clear atunci când am realizat că sunt depresivă a fost că nu pot depăși acest episod nefast decât singură, fără vreun ajutor din exterior, nici măcar de la familie. (Atenție! Experiența e diferită pentru fiecare dintre noi, așa că feel free să apelezi la un specialist dacă simți această nevoie).

Un alt aspect greu de acceptat, dar care odată înțeles te eliberează de multă durere, este că cei din jurul tău, oricât de apropiați sunt și oricât de empatici și binevoitori ar fi, nu pot înțelege 💯 prin ce treci și, prin urmare, nu te pot ajuta așa cum simți că ai nevoia cel puțin în primă fază. Și de aici alte frustrări și nesiguranțe.

E foarte greu spre imposibil ca altcineva să înțeleagă de ce ești la pământ când tot ce se întâmplă la momentul respectiv în viața ta ar trebui să îți aducă doar bucurie și o stare generală pozitivă.

Cu toate acestea, oamenii de lângă tine și, în aceeași măsură, cei care au făcut cândva parte din viața ta joacă un rol esențial în procesul de vindecare. Este imperios necesar să faci pace cu fiecare dintre ei, să triezi la sânge, să păstrezi doar ce îți aduce bucurie acum, să ierți și să renunți la tot ce nu îți priește indiferent câți ani de prietenie vă leagă și câte amintiri.

În urma acestui episod depresiv, am realizat că unul dintre motivele pentru care nu am fost niciodată capabilă să mă iubesc s-a datorat relației cu tatăl meu: nu îl iertasem pentru că nu mi-a fost alături, nu am simțit că mă iubește și, în fine, că îmi este tată. Odată ce l-am iertat cu adevărat (și bine am făcut, mai ales că în mai puțin de un an avea să moară de cancer), am reușit să scap de această povară. Și, desigur, acum îmi lipsește în fiecare zi.

Indiferent în ce punct al vieții tale ești, fă pace cu fiecare om din viața ta. Nu este nevoie să îl iubești dacă nu simți asta, însă iartă acea persoană și fă-o cu și din tot sufletul.

Ajungând din nou la let go, renunță la oamenii din viața ta care îți contestă veșnic orice decizie doar pentru că sunt incapabili să priceapă că fiecare călătorie e diferită, care îți spun mereu că nu se poate, că trebuie să fii altfel decât simți. Atât timp cât nu îți faci rău ție sau altora, ești liberă să faci orice îți aduce fericire.

Cu toții avem nevoie de validare din partea altora, ne dorim să fim nu doar acceptați, ci mai ales iubiți și apreciați. E greu, foarte greu să nu ai atașamente, să nu emiți pretenții, însă e și mai important să alegi cu grijă cui îi deschizi larg ușa pentru a intra în viața ta.

Nu te mai compara cu alții. Fericirea chiar înseamnă altceva pentru fiecare dintre noi. Viața nu este (sau nu ar trebui să fie) o listă cu lucruri musai de bifat pentru că așa spune societatea sau așa își doresc părinții, prietenii, etc. Aparențele înșală indiferent că vorbim despre social media sau real life. Am scris aici despre cât de dificile au fost primele nouă luni cu Rita, dar nu ai zice că lucrurile au stat așa când dai scroll pe contul meu de Instagram sau îmi vezi zâmbetul larg când ne întâlnim, nu-i așa?

Am scris și în articolul Minimalismul, moft sau necesitate? despre beneficiile declutter-ului, dar simt nevoia să revin asupra acestei teme, pentru că a fost un alt punct esențial în procesul de vindecare.

Știu că pare așa superficial să auzi că garderoba pe care o deții te vindecă de depresie, dar uneori poate funcționa. Înainte să ne mutam în Franța, am simțit nevoia să renunț la multe dintre hainele pe care le aveam. Am continuat să fac asta fără să îmi dau seama de unde venea efectiv nevoia.

Credeam că este un simplu moft, că îmi trebuie o justificare solidă pentru a-mi cumpăra altele. Însă mi-am dat seama că hainele respective nu mă mai reprezentau, că le păstram mai mult pentru că îmi aduceau aminte de mine de acum un an, doi, patru. Deci, cumva nu mai rezonam cu ele nu doar la nivel estetic, ci mai ales la modul în care le percepeam. Eu de acum patru ani nu mai sunt deloc eu de azi.

Așa că am dat 90% dintre hainele pe care le aveam și le-am înlocuit cu altele mai potrivite cu mine cea de azi care se simte așezata în ea însăși, mai feminină și mai frumoasă ca oricând.

La fel am procedat și cu reviste, cărți, obiecte decorative, amintiri. Când s-a împlinit un an de la moartea tatălui meu, am simțit din nou că mă sufoc, că nu reușesc să îmi găsesc echilibrul. Am renunțat la câteva lucruri care îmi aduceau aminte de niște perioade în care nu mă mai regăseam, dar care reușeau cumva să îmi aglomereze spațiul…și sufletul. Le-am înlocuit cu o ramă în care am pus o poza în care suntem eu, tata și sora mea, pe care până în acel moment nu am putut nici măcar să o privesc.

Deschide dulapul, renunță (ți-am zis, laitmotiv!) la ce nu îți priește ție de acum, înlocuiește cu ce ți se potrivește ASTĂZI, ACUM. Orice lucru păstrat în plus este un bagaj pe care îl cari inutil după tine.

Este valabil și pentru amintiri (cărți, bilețele, obiecte decorative, etc.). Păstrează doar ce te face să zâmbești! Aruncă restul! Dacă îți aduce aminte de cineva care nu mai este în viața ta acum, nu va face altceva decât să te țină ancorată în trecut. Dacă te duce cu gândul la cineva apropiat și în prezent, te poți bucura fizic de persoana respectivă fără să îți umpli casa cu obiecte.

Și, nu în ultimul rând:

Am învățat să spun NU fără să mă simt vinovată, dacă asta îmi aduce odihnă, liniște, confort fizic și psihic.

Mă feresc să mai spun că nu voi face x lucru niciodată. Până acum, aproape toate lucrurile pe care am spus că nu le voi face vreodată mi-au adus cea mai mare satisfacție.

Alerg atunci când simt nevoia.

Îmi aloc timp doar cu și pentru mine.

Mă străduiesc să îmi creez un stil alimentar care să îmi aducă o stare de bine fizică și psihică.

Am învățat să spun STOP mult mai des decât o făceam înainte.

Când simt că m-am încărcat negativ și că nu sunt ok, vorbesc cu altcineva despre ceea ce simt. Verbalizarea trăirilor chiar ajută mult!