Am întâlnit-o pe Dana Rogoz în urmă cu vreo 6-7 ani, într-un context profesional. Țin minte și acum că m-au impresionat mult două lucruri: tenul perfect al Danei (la care m-am tot holbat, recunosc, într-un mod total neprofesionist), seriozitatea și bunul simț cu care a tratat întâlnirea noastră. Știu, vei spune că așa e și normal să te prezinți la o ședință, dar știm cu toții cum este, de fapt, realitatea. Drept care, eu chiar am o sensibilitate aparte pentru oamenii ca Dana. :)
Un alt aspect pe care îl apreciez mult la ea este că universul ei include, într-o manieră firească, deloc forțată sau pentru că “dă bine”, o componentă extrem de necesară în societatea zilelor noastre: atinge subiecte care contează și își folosește vocea cu scopul clar de a produce o schimbare în BINE.
Și pentru că admirația mea pentru ea a crescut considerabil odată cu trecerea timpului, m-am gândit că e musai să o includ în lista mea de #inspiringwomen.
Te invit, așadar, să citești un interviu frumos (ăsta e cuvântul potrivit) despre rolurile pe care Dana le trăiește cu asumare, recunoștință, bunătate și pasiune: actriță, mamă, femeie, inspirație pentru comunitatea ei.
Crezi că oamenii se nasc înzestrați cu un anumit talent, pe care îl cizelează în timp, sau sunt de ajuns studiul și exersarea continuă pentru “a fi bun” într-o meserie ca cea de actor, de exemplu?
E foarte greu de spus cât e talent și cât e educație, mediul în care ai fost crescut, influențe, întâlniri, experiențe, șansă. Multe te pot ajuta și te pot forma ca actor. Dar cred că un anumit tip de magnetism, de carismă, de prezență, ei bine, asta e ceva ce nu cred că se poate învăța. Nu e obligatorie, dar sigur ajută mult un actor :). Și ca obligatorii aș trece empatia și cheful inepuizabil de joacă.
M-am întrebat mereu cum este pentru un actor “să intre în pielea” personajului său fie că joacă într-o piesă de teatru, pe scenă, în fața publicului, fie că vorbim despre un cadru de film în fața echipei. Se poate vorbi despre un soi de transă, te “desprinzi” efectiv de cine ești pentru a te identifica 100% cu rolul pe care îl joci?
"Pielea" e tot a mea :). Sincer, dacă stai să vorbești despre aceste lucruri, îți dai seama că actorii sunt niște ciudați. Ei trebuie să se mire, să se bucure, să fie impresionați în fiecare seară de aceeași poveste, spusă cu aceleași replici și în același decor.
Ei trebuie să își găsească cumva mecanismele prin care să treacă, spectacol de spectacol, prin același traseu ca și când li s-ar întâmpla lor pentru prima oară în viață. Și la film tot la fel, dublă de dublă. Sigur că suntem tot timpul constienți că suntem pe o scenă sau un platou de filmare. Dar jur că sunt momente (dar chiar momente, clipe) în care ești rupt de public, de cameră, de orice altceva dinafară și, împreună cu colegii de scenă, trăiești efectiv o altă realitate. E ceva incredibil!
Chiar de curând m-am gândit la asta, după o reprezentație a spectacolului "Domnișoara Iulia", regia Andrei și Andreea Grosu. Am și sunat-o pe Andreea și i-am mărturisit la telefon, chiar scuzându-mă pentru așa vorbe mari, că sunt pasaje în care efectiv simți că te ia valul cu totul ca într-un soi de transă, de nici nu mai știi cum ai ajuns acolo...
Și doare uneori, te doare fizic o scenă anume sau te face să scoți din tine o furie, o voce, o mișcare anume de care habar nu aveai că ești capabil.
Dar cu toate acestea, o parte a creierului e mereu conștientă de faptul că pe scenă e un cuțit care trebuie manevrat și "păcălit" cu atenție, că trebuie să ajungi în punctul X la momentul Y, că lumina reflectorului te vede sau nu. De aceea, cred că suntem niște ciudați :).
Dincolo de partea care “se vede” (apariții în filme, piese de teatru, premii câștigate, nominalizări, etc.) ce înseamnă filmul și teatrul pentru tine ca om? Cum te-au cizelat ele în toți acești ani, ce valori au sădit mai bine în interiorul tău, ce credințe ți-au schimbat?
Cred că teatrul și filmul te pot transforma într-un om mult mai deschis la minte, care judecă mai puțin, un om mai atent la emoțiile sale, dar și la ale celor din jur.
Ești o pledoarie pentru bun gust (și simț). Care este definiția ta pentru frumos și cum reușești să îl integrezi în rutina zilnică, într-o manieră atât de firească?
Mulțumesc, în primul rând, pentru cuvintele frumoase. Pentru mine, frumosul se leagă de armonie. Experiențele pe care le-am trăit, întâlnirile cu alți oameni, călătoriile, țările vizitate, toate au influențat felul meu de a trăi frumos viața. Nu am o definiție anume, dar cred că, pentru mine, ce e frumos trebuie să fie în armonie cu mine, cu ce simt, dar și cu mediul în care mă aflu.
Moda este privită, nu de puțină lume, ca fiind o toană, o frivolitate căreia nu merită să îi acordăm prea multă atenție…sau bani. Care este, de fapt, rolul hainelor în viața noastră, pe lângă cel de a ne acoperi corpul?
Probabil că fiecare stabilește, în timp, o anumită relație cu hainele. Și eu mă întreb uneori de ce Lia, la doar 2 ani, preferă o anumită rochie și nu alta, impunându-și punctul de vedere cât se poate de clar, de parcă s-ar baza pe niște criterii evidente pentru ea. :)
Pe mine, hainele mă ajută în viață așa cum o fac costumele pe scenă sau la cadru. Uneori, potențează o anumită trăsătură de care am nevoie. Îmi dau mai multă încredere în mine, îmi dau o stare de bine...
Alteori, se întâmplă să mă ascund în cele mai sofisticate ținute, păstrând ce e al meu mai departe de văzul lumii. Dar oricum ar fi, sunt conștientă că ținuta pe care aleg să o port vorbește despre mine, într-un anumit moment al vieții.
Ce femei te inspiră?
Cel mai mult mă inspiră prietenele mele. Mereu găsesc în ele, în alegerile lor, ceva care să mă inspire.
Ați călătorit cu Vlad și Lia în lumea întreagă încă de pe vremea când erau bebeluși. Cum crezi tu, Dana, că îi modelează pe copii expunerea la alte culturi?
Sper că accesul la diferite culturi îi va face mai toleranți în fața diferențelor, dar și mai recunoscători pentru ce au. Mulți ne-au întrebat de ce călătorim cu ei când sunt atât de mici, că oricum nu vor ține minte.
Da, așa e, vor uita multe dintre călătoriile din primii ani, dar cred că ei se vor fi format deja conținându-le. E ca și când ai spune că, până în 2 ani, poți să fii absent in viata copilului, că oricum nu își va mai aduce aminte. Când, de fapt, știm cu toții, primii ani sunt atât de importanți în viața lor.
Așadar, le-am oferit mereu aceste călătorii fără să așteptăm neapărat anumite rezultate imediate, ci pentru că am simțit că îi vor forma și îi vor ajuta pe termen lung în viață.
Care sunt, în opinia ta, acele valori pe care este musai să le transmitem mai departe copiilor noștri, dar și ce “bagaje” - pe care le cărăm din copilăria noastră - este important să nu le punem în spatele generațiilor viitoare?
Responsabilitatea, respectul și recunoștința sunt valori pe care îți dorești să le insufli copiilor tăi. Dar și faptul că iubirea e întotdeauna calea corectă.
Cât privește "bagajele" pe care am vrea să nu le punem în cârca lor, ei bine, acelea cred că au fiecare câte o etichetă cu numele aparținătorului. Cu alte cuvinte, fiecare le are pe ale lui, de care trebuie să devină conștient și pe care ar fi grozav dacă și le-ar recunoaște odată ajuns în ipostaza de părinte.
Recunosc că odată cu maternitatea am trecut printr-un lung proces de autocunoaștere. Am făcut terapie, am încercat să mă înțeleg, să îmi cunosc istoria, pentru a ști mai bine ce vreau să transmit mai departe copiilor mei, dar și care îmi sunt limitele și lucrurile la care mai am încă mult de lucru.
Nu e deloc ușor și nici nu trăiesc cu iluzia că nu voi face greșeli în educația lor. Deja am greșit de nenumărate ori, deja m-am învinovățit, deja mi-am cerut iertare de nenumărate ori, deja am încercat să repar. Dar măcar sunt conștientă de faptul că ce fac poate influența major creșterea lor.
În timpul pandemiei de coronavirus, ai demarat proiectul #OPovestepeZi, în cadrul căruia ai citit zilnic copiilor o poveste live, pe pagina ta de Facebook. Într-o lume care își pierde din substanță, din profunzime și imaginație, cum mai ajung poveștile la inimile copiilor, ale adulților, și, mai ales, cum le vindecă?
Cred că poveștile vor ajunge mereu la inimile noastre, mai ales ale celor mici. Avem nevoie de povești în care să ne regăsim. Avem nevoie să parcurgem cu gândul lumi care ne sunt închise. Iar în pandemie, lumea noastră toată se rezuma la câțiva metri pătrați, de fapt. Așa că nevoia poveștilor era poate mai mare ca niciodată.
Pe contul tău de Instagram, ții un jurnal al recunoștinței. Cum te ajută pe tine, Dana, acest ritual și ce ți-ai propus să transmiți comunității tale prin intermediul lui?
E un exercițiu pe care îl fac de 3 ani și jumătate (cred). Și n-am ratat nicio zi. Pentru că e acel moment în care mă străduiesc să îmi concentrez atenția pe lucrurile bune pe care le-am trăit. Pe clipele de fericire, chiar dacă au fost doar câteva secunde în 24 de ore. Iar asta mă determină, de fapt, să îmi trăiesc viața cu mai multă pasiune, voință, determinare, nelăsând zilele să treacă fără rost.
Și dacă tot am ajuns la comunitate, cum facem să insuflăm și celorlalți valori sănătoase, cum îi putem inspira să fie cetățeni responsabili, să recicleze, să protejeze mai mult natura, să trăiască în armonie, în raport cu ceilalți, dar și cu ei înșiși?
Cred că doar prin exemplul propriu putem face asta. Și mai cred că tonul cu care o facem este extrem de important. Dacă ne plasăm pe locul "maestrului", "învățatului", "atotștiutorului" vom pierde enorm. Cred că firescul cu care facem aceste alegeri e cel care ar putea să îi influențeze și pe alții.
Ce înseamnă pentru tine fericirea?
Familia mea toată într-o mașină, în drumul de la maternitate spre casă, spre o nouă viață.
Foto: arhiva personală a Danei, fotografă Felicia Simion.
