Iubesc fiecare interviu pe care îl realizez, altfel nu aș mai avea acest blog, și cu siguranță nu ar mai exista Categoria Inspiring People. Doar că aș minți dacă nu aș recunoaște că interviul de azi are o însemnătate aparte pentru mine.

Îi citesc blogul Dianei Cosmin - Fine Society - de atâta timp, că am pierdut șirul anilor. Am rezonat cu cele mai multe dintre articolele ei, m-au inspirat, unele dintre ele chiar m-au ajutat în perioade mai puțin bune. L-am perceput, încă de la primele materiale pe care le-am citit, ca pe o enciclopedie exhaustivă despre tot ce ține de bun gust și simț, artă, sustenabilitate, cărți, self-improvement, modă (dar într-o manieră healthy și decentă), minimalism.

Cât despre contul ei de Instagram, Doamne, este o splendoare vizuală, un punct de reper pentru ceea ce ar trebui să reprezinte un cont de Instagram în zilele noastre.

Și poate că cel mai mare merit al Dianei, dincolo de talentul incontestabil pe care îl are la scris, la observat detalii pe care cei mai mulți le pierd din vedere, este că a reușit să creeze o Fine Society, de care avem nevoie cu toții.

Acestea fiind scrise, am invitat-o pe Diana, care nu putea să lipsească din lista mea de #inspiringwomen, la o discuție despre lucrurile care o pasionează: cărți, călătorii, muzee, modă, minimalism, dar și despre subiecte care nu mai pot rămâne tabu sau lăsate undeva într-un sertar închis bine cu cheia: burnout și sustenabilitate.

La un simplu scroll pe contul de Instagram Fine Society Curator, dincolo de ceea ce transmite deja numele, primul gând care îmi trece prin minte este arta de a trăi frumos. Ce înseamnă pentru tine acest concept, Diana, și cum reușești să îl integrezi în rutina zilnică într-o manieră atât de firească?

Ce frumos ai spus! Cred că acest trăit frumos e diferit pentru fiecare, nu există - și nu ar trebui să existe - o rețetă universală. Atât timp cât nu faci rău altora, cât încerci să fii un om bun și să respecți ce e în jur, frumosul poate însemna orice.

În 2016, când eram în mijlocul unui burnout crunt, am citit articolul tău “Cum mi-am făcut ordine în casă și-n viață într-un weekend”. Și recunosc că, pentru mine, a reprezentat unul dintre trigger-ele care m-au ajutat să mă ridic din nou. Viața adevărată chiar începe după ce ți-ai pus în ordine casa? Atât de importantă este relația dintre noi și spațiul în care locuim?

Sincer, pentru mine da. Chiar a fost un moment de cotitură cel în care mi-am reordonat posesiunile materiale. Tindem să adunăm lucruri din inerție, fără să ne oprim realmente să ne reconsiderăm relația cu ele, iar când revezi conexiunile emoționale îți faci automat și un mic bilanț al vieții tale de până atunci: cine ai fost, ce îți plăcea, ce nu-ți mai place, ce a rămas ca reper, care sunt lucrurile care te mișcă de fapt (foarte puține).

Când îți editezi mai bine viața, casa, garderoba, începi să ții mai mult la fiecare lucru, să-l folosești cu mai mult spor și plăcere, să te bucuri de el, fiindcă a rămas doar ceea ce contează.

Nu toți trebuie să fim minimaliști, nici vorbă, dar triatul periodic al obiectelor din casă și din dulapuri e un bun exercițiu de viață. Un sertar ticsit cu lucruri pe care te apuci să-l ordonezi poate fi la fel de revelator ca o oră de terapie. Tragi inevitabil niște lucruri despre tine.

Și dacă tot am amintit de burnout, am citit într-un alt articol scris de tine ceva ce m-a urmărit multă vreme și la care mă întorc de fiecare dată când simt nevoia: “Oamenii nu fac burnout de două ori în viață. Experiența este atât de brutală, traumatizantă și paralizantă, iar ieșirea din hău atât de anevoioasă încât nu te mai apropii niciodată de prăpastie.” Cum reușești tu, astăzi, să găsești un echilibru între viața personală și cea profesională astfel încât să “nu te mai apropii niciodată de prăpastie”?

Da, era o afirmație a lui Carl Honore, tatăl curentului slow living, și vorbele lui m-au urmărit mult timp după ce l-am cunoscut. De curând, am făcut un interviu cu un medic care mi-a explicat, din păcate, contrariul: sunt oameni care pot face de două ori burnout, doar că nu îi mai susține corpul și al doilea poate fi tragic.

E foarte tentantă reapropierea asta de prăpastie, e ca un cântec al sirenelor, fiindcă după o perioadă de burnout în care funcționezi la cote minime, brusc te simți iar viu, energic, dornic să faci lucruri. Și care e primul instinct? Să vrei să recuperezi timpul pierdut. E o mare capcană.

Tu scrii mult și despre sustenabilitate, minimalism, slow living. Ce putem face concret în fiecare zi, lucruri mărunte, de altfel, pe care le poate face chiar toată lumea fără scuze și pretexte, dar care pe termen lung pot influența într-un mod sănătos și pozitiv evoluția acestei planete?

Cred că, în acest moment, fiecare face ce poate. Realist vorbind, asta e „the best we can do”. Sunt atât de multe de schimbat în macro, încât noi, în micro, putem face strict ce ține de exemplul personal. E ca un fel de repetiție pentru o nouă lume, pe care o vom prinde sigur în decursul vieților noastre.

Pentru mine, sustenabil înseamnă:

  • să cumpăr mai puține obiecte vestimentare, ideal de la branduri mici, designeri locali și doar ca excepție de la fast-fashion (și acolo tot fibre naturale și programe sustenabile).
  • să consum mai puțin în general: în loc să mă gândesc cum voi recicla ceva, să mă gândesc dacă am chiar nevoie de acel ceva în viața mea.
  • să folosesc un lucru cu anii, nu cu săptămânile sau lunile
  • să aleg branduri în care mă regăsesc cu adevărat.
  • să sortez gunoiul: asta chiar e un minim minimorum pe care îl putem face.

La mine se mai adaugă, dincolo de sustenabilitate, partea cu animalele. Mă interesează brandurile care respectă animalele. Nu mănânc carne și nici lactate, doar pește mai consum, e o alegere personală, dar asta îmi ghidează multe decizii.

Sustenabil nu trăim niciunul, poate doar cei care au ferma lor și își produc totul, undeva în vârf de deal, fără contact cu lumea exterioară. Dar putem încerca să adaptăm micile obiceiuri zilnice.

Cele mai multe lucruri sustenabile sunt invizibile, nu ți le inscripționezi pe piept: „Eu fac ASTA”. Se văd la tine acasă, după cum arunci gunoiul, ce scoți din plasa de cumpărături, ce aduni.

Sunt multe discursuri de genul „Degeaba faci cutare și cutare zilnic, dacă zbori cu avionul/mergi cu mașina etc”. Sustenabilitatea asta nu înseamnă să nu mai călătorești, să stai închis în casă și să dai tehnologia cu două secole în urmă. Toate industriile se vor adapta la o variantă mai „curată”, tocmai pentru că tehnologia avansează și e o direcție ireversibilă înspre verde.

Dar avem o singură viață și sustenabil nu înseamnă să renunțăm să mai trăim. De asta spun că nimeni nu e 100% sustenabil, putem doar încerca.

Ce femei te inspiră, Diana?

Mă inspiră mult femeile care reușesc să trăiască simplu și să facă din asta o artă. Pentru mine SIMPLU înseamnă, raportat la feminitate, să nu ai un check-list zilnic de 100 de lucruri fără de care să nu te poți simți frumoasă și feminină. Sunt multe femei extraordinar de frumoase și elegante, dar care sunt atât de stresate de fiecare detaliu al imaginii lor încât transmit o stare de anxietate mai degrabă decât una de seninătate.

Nu o spun cu răutate, ci cu un fel de tristețe, fiindcă au fost ani în care și eu credeam că nu poți fi frumoasă decât dacă ești PERFECTĂ până la ultima șuviță. De fapt, cele mai multe femei ar fi frumoase și dacă s-ar relaxa un pic.

Nu-mi place ideea ca imaginea mea de femeie să depindă de prea multe lucruri din afară, iar pandemia a fost o lecție dură care mi-a confirmat acest instinct. Dacă o vreme nu mai pot ajunge la saloane, terapii sau altele, nu vreau să simt că fără ele sunt alt om, că nu mai vreau să mă uit în oglindă sau să mă arăt în lume.

De asta mă inspiră franțuzoaicele, de exemplu, pentru frumusețea lor mai relaxată și puțin mai în ton cu naturalul și cu firescul vieții. La fel și olandezele, care sunt de o naturalețe debordantă și asumată complet.

Mi-au plăcut mereu femeile care au făcut o carte de vizită din această relaxare și chiar din îmbrățișarea unor aparente imperfecțiuni: Barbra Streisand, Sarah Jessica Parker, Audrey Tatou... Mi se pare că lumea în care trăim pune prea mare accent pe încadrarea în anumite standarde de perfecțiune utopică, al căror unic rezultat este că vei semăna tot mai puțin cu tine însăți și tot mai mult cu tot restul lumii.

Moda este privită - nu de puțină lume - ca fiind o toană, o frivolitate căreia nu merită să îi acordăm prea multă atenție… sau bani. Care este, de fapt, rolul hainelor în viața noastră, pe lângă cel de a ne acoperi corpul?

Se leagă puțin de ceea ce spuneam mai sus: imaginea dă și o anumită atitudine. Când te simți bine în hainele tale și în corpul tău, ai o altă strălucire, o altă energie care se proiectează în jur.

Gândiți-vă doar cum vă simțiți când vă bate un pantof sau când aveți o rochie care se ridică sau se lipește de picior. Versus o ținută în care vă simțiți atât de bine încât practic uitați de ea și vă concentrați pe trăit.

Paradoxal, eu m-am simțit mereu cel mai frumoasă în blugi și o cămașă și mult mai stresată în ținute elaborate, de seară. Poate și fiindcă presiunea acolo e mai mare, e acea căutare a perfecțiunii despre care vorbeam.

Noi, oamenii, avem tendința de a ne duce în extreme: fie goana după perfecțiune (după reguli de asortare, de combinare a pieselor, de lungimi, unele reale, cele mai multe închipuite), fie acel dispreț față de haine („Nu contează, sunt doar pentru acoperit corpul etc”).

E o ipocrizie să spui că o haină care îți stă bine și în care te simți bine nu îți dă o altă stare de spirit. Nu trebuie să fie o haină scumpă, ci o haină potrivită ție.

Crezi că bunul gust este un soi de emoție interioară pe care o ai sau nu, fie este o aptitudine care se poate educa în timp?

Cred că bunul-gust e un talent ca oricare altul, deci clar este nativ, dar poți să-l și educi în timp, cu condiția să te informezi și să vrei să înveți.

Doar că, la fel ca la un talent - ca la pian, să zicem - e o diferență între pianistul de vocație, născut cu acest dar, și unul mai puțin înzestrat, care repetă de zece ori mai mult ca să țină pasul.

Cred cu tărie că bunul-gust este și o chestiune de „contaminare”: dacă ești expus la multe surse de informație, la stimuli vizuali, la experiențe de bună-calitate, începi să discerni și să îți formezi niște repere.

Spune-mi, te rog, numele a cinci cărți pe care o femeie ar trebui să le citească.

Biografii de femei celebre din istorie: cele care le plac lor. Dacă îmi place o femeie celebră, eu cumpăr cartea cu povestea vieții ei. Am învățat enorm din viețile altora.

"Iernile sufletului", de Katherine May, ca să înțeleagă ciclicitatea vieții și perioadele mai grele, femeile fiind supuse unor standarde mult mai dure legate de vârstă și de etapele vieții.

"Untamed", de Glennon Doyle (tradusă la noi , „De neîmblânzit”). E o carte la care încă mă întorc periodic ca să recitesc pasaje, descrie foarte bine feminitatea în ziua de azi și presiunile la care sunt supuse femeile.

"The Choice", de Edith Eger. O carte răvășitoare despre alegerile vieții.

"Când corpul spune nu" și "Minți împrăștiate", de Gabor Mate. Și bărbații ar trebui să le citească, dar femeile se vor regăsi enorm în ele, fiindcă învățăm mult mai devreme să ne ignorăm instincte și să ne îngropăm intuiția și emoțiile.

Știu că o altă pasiune de-ale tale, alături de citit și mers la teatru, este călătoritul. Cum crezi tu, Diana, că te cizelează expunerea la alte culturi, la alte țări, la alți oameni?

Cred că fiecare călătorie te lasă cu un moodboard mental de influențe: gusturi, culori, imagini, idei care se vor regăsi în alegerile tale viitoare. Știu că multă lume spune că se plictisește la muzee, de exemplu, dar la muzeu nu te duci doar ca să vezi niște obiecte și să le citești „legenda” de sub ele.

Muzeul te educă vizual și emoțional: după o vizită la muzeu poți să rămâi cu o singură imagine, o culoare, o emoție, dar după ea nimic să nu mai fie la fel. Am fost obișnuiți cu ideea „didactică” a muzeelor, ca activitate de școală, pe care o faci fiindcă trebuie sau o faci ca să bifezi niște locuri celebre, să zici că le-ai văzut.

De fapt, muzeele și toată partea asta culturală a călătoriilor reprezintă o activitate de viață. Eu una simt că mă hrănesc din ele: în 2-3 ore sunt expusă la informație prețioasă adunată în secole și iau din ea ce simt eu și ce îmi place.

Pentru că tot mă întrebai de femei, unele dintre cele mai inspiraționale femei cunoscute de mine sunt femei „anonime”, întâlnite în călătorii. Cu unele am și vorbit, pe altele doar le-am privit, dar toate m-au inspirat cu ceva: o atitudine, un fel de a vorbi, de a păși, de a fi.

De exemplu, vara asta am coborât de pe o barcă, în Grecia, mergând să explorăm o insulă. Toată lumea era pe stilul sport: pantaloni scurți, rochii de vară, espadrile. Și era o doamnă la un 45-50, îmbrăcată total SIMPLU, firesc, perfect adaptat la acel loc, dar care emana o incredibilă eleganță, efectiv strălucea. Avea un coș de plajă și pălăria agățată de el cu un breloc special (ceva simplu și ingenios) ca să nu o țină în mână, niște sandale stil roman, o rochie înflorată de bumbac, un colier la gât (ceva de vară, dar foarte frumos) și un machiaj foarte discret, cât să fie conturat chipul, dar nimic strident. Era superbă. Este cel mai recent exemplu de inspirație și, cu siguranță, o să se regăsească indirect în câteva alegeri viitoare ale mele. Instinctiv s-a imprimat în memoria mea și mă va influența, chiar dacă încă nu știu cum.

Ce înseamnă fericirea pentru tine?

Să știi că ești în locul potrivit și că, în acel moment, nu ai vrea să fii nicăieri altundeva. În multe momente ale vieții mele am știut că NU sunt unde trebuie tocmai pentru că, închizând ochii, îmi puteam imagina cu totul alte locuri și scenarii. Fericirea înseamnă, vorba unui cântec, că „there's no place I'd rather be".

Foto: Alina Botica

WAIT, DO YOU LIKE MY WORK?

Join my community

Click to get the good stuff 📩