Unul dintre neajunsurile vieții mele, cred eu, este că nu am avut bunici la țară. Este o anume frumusețe, e acolo un firesc inefabil în zilele copilăriei trăite în tihnă, în locuri menite să oprească puțin timpul, să sfideze veșnicia.
Despre Ulița Deal știam eu ceva-ceva, dar s-a întâmplat cumva, nu știu cum, să uit de existența acestui loc. Noroc cu două dintre my inspiring women, Raluca Nițu, owner Aire Official, și Felicia Simion (am tot spus că am bula mea pe Instagram). Așa mi-am adus aminte că e aici, la Ulița Deal, o poveste neexplorată de mine, un frumos despre care am omis să vă spun.
Am intrat pe contul de Instagram, am făcut ceva research despre Ligia și Mihai, și am zis, asta e, eu trebuie să dau mai departe minunăția asta de proiect, locul ăsta de un bun gust ireproșabil și care aduce tribut legământului dintre generații, dorinței de a păstra vie amintirea celor bătrâni care nu mai sunt, dar pe care-i simți în fiecare piesă de mobilier recondiționată, în fiecare "ungher" transformat într-un loc al bucuriei, al întâlnirilor dintre oameni care împărtășesc aceleași valori și gusturi, un loc precum Ulița Deal.
Te invit să citești un interviu la fel de cald, fain și frumos precum această zi neobișnuită de iarnă, cu Ligia, jumătatea proiectului Ulița Deal, Sera pentru Oameni și Plante.
Povestește-mi, te rog, despre bunicii care au locuit în casa de la Crevedia și despre amintirile care ți-au rămas lipite de suflet, din perioada copilăriei tale petrecute tot aici, în curtea bunicilor.
Casa bunicilor mei, casa noastră de acum, dacă stau să mă gândesc bine, a fost dintotdeauna acasă. Chiar și atunci când eram acasă la București.
Am trăit tot timpul în suflet cu două acasă: cea din lumea dezlănțuită (cum îi mai spun eu orașului) și cea departe de lumea dezlănțuită, de aici, din Crevedia Mică.
Curtea și casa lor au însemnat cei șapte ani de acasă, cărora le-au urmat fiecare vacanță școlară petrecută cu ei, până când tataie Marin (când am început clasa I) și mamaie Marioara (în primul meu an de facultate) au schimbat Raiul de aici cu un alt Rai. Sper că la fel de frumos.
De la tataie Marin am învățat că locul în care te-ai născut și ai crescut este neprețuit. După ce a terminat armata a primit un post, tot în cadrul armatei, care venea la pachet cu o casă în București. A refuzat categoric, le-a spus că nu concepe să își abandoneze casa părintească, pământul și satul pentru nimic în lume.
Mi-l amintesc că citea foarte mult. Era partenerul de joacă cel mai bun al meu și al fratelui meu. Oamenii de aici îmi povestesc că era cel mai frumos și puternic bărbat din sat, copiii de atunci, adulții de acum, și-l amintesc pe "tata Min" ca pe un om cu suflet mare - pleca cu 7 pâini de la magazinul din centru, acasă mai ajungea cu două. Pe drum, le oferea celor care știa că au nevoie.
Nu suporta minciuna și nici ipocrizia. Probabil, treaba asta am moștenit-o de la el. :)
Mamaie Marioara a fost o femeie puternică, cu simțul umorului, gătea incredibil de bine (de la ea am învățat sa fac ciorbele bune) și nu uita în absolut nicio seară să își facă rugăciunea de dinainte de culcare. Am păstrat icoana în fața căreia se ruga, apare frecvent în fotografiile de la Uliță, alături de o candelă primită de la bunica maternă a lui Mihai.
Sunt convinsă că o parte din energia ei bună, din serile în care de cele mai multe ori se ruga pentru sănătatea noastră, a nepoților, uitând să mai ceară ceva și pentru ea, a rămas aici, în această icoană.
Cine a fost mama Geta și cum ați transformat casa ei cu prispă?
Mama Geta și tata Tudor au fost vecinii de peste drum de casa bunicilor mei. Nu au avut nepoți, dar pentru toți copiii din colțul nostru de uliță au fost ca o a doua pereche de bunici.
Îmi amintesc zilele în care mămăița o striga peste gard: "Fă, Geto, tu ai ciorbă azi, că eu am tocană de cartofi și ăștia nu vor să mănânce? Îi trimit la tine!" "Trimite-i, Marioară, că am!"
Și dădeam fuga la ea, și mâncam ciorbă, apoi ne întorceam acasă și mâncam nițel și din ce gătise mamaie, ca să nu se supere. Și mamaie, și mama Geta, când ne vedeau mâncând cu poftă, aveau o vorbă: "Mâncați, mamă, voi, că parcă mă satur și eu când vă văd!".
Mama Geta era backup-ul meu de adus pisici abandonate când mamaie nu voia să le primească. Pe prispa ei, o ajutam să înșire la tutun vara. În solarul ei, ne ascundeam de ploi.
Când tata Tudor și mama Geta nu au mai fost, curtea și casa lor s-au vândut. În locul prispei spoite cu pământ roșu a fost ridicat un perete de beton. "Căsuța muzeu" din copilăria mea se transformase într-un soi de dreptunghi cimentat pe toate laturile, și așa a rămas multă vreme.
Când am auzit că se vinde din nou la mama Geta, în 2017, trecuseră deja doi ani de când eu și Mihai hotărâserăm să renovăm casa bunicilor mei, ca să putem veni aici cu copiii, la sfârșit de săptămână și în vacanțe.
Nu aveam nimic pus deoparte, nu eram pregătiți să ne apucăm de restaurat o nouă casă, dar în același timp, nu puteam să concep că în curtea asta, care în trecut făcuse parte din copilăria mea, ar putea locui altcineva sau și mai grav, că viitorii proprietari ar putea demola casa.
Am reușit să o cumpărăm în rate, și asta a ajutat mult. Apoi, vreme de doi ani, am încercat să o facem să fie din nou ca pe vremuri.
Căsuța asta m-a făcut să devin aproape expertă în recondiționat obiecte vechi și îi mulțumesc tare mult. :)
Acum este locul în care ne găzduim prietenii sau familia când ne adunăm prea mulți și nu mai avem loc la noi acasă.
Cum a prins aripi proiectul “Ulița Deal”?
Ulița Deal a prins aripi în urma unui vis.
Mai întâi la propriu, apoi la figurat. Eram încă în facultate și într-o noapte am visat-o pe mamaie. Eu eram în curtea noastră, iar ea în curtea mamei Geta. I-am spus că îmi lipsește mult, că aș vrea să deschid cele două porți care ne despărțeau și să o strâng din nou în brațe. A insistat să rămân la noi în curte, mi-a spus că îi este bine acolo unde este și că mă iubește mult. I-am spus cât de mult o iubesc și i-am promis că o să am grijă toată viața de casă și de curte.
Eu și Mihai suntem împreună din 2001. Este și anul în care am pierdut-o pe mămăița. Mă bucur enorm că au apucat să se cunoască vreme de câteva luni. L-a plăcut tare mult.
În 2005, după ce am terminat Facultatea de Filosofie, m-am angajat într-o bancă (îmi propusesem să nu rămân mai mult de doi, trei ani, am rămas mult mai mult).
În 2007, ne-am căsătorit, doi mai târziu, ni s-a născut primul copil, Maya. După alți patru ani, a apărut pe lume și Toma.
Probabil lui Tomiță ar trebui să îi mulțumesc, că în 2015, când ar fi trebuit să mă întorc la job, el a refuzat categoric să meargă la grădiniță. M-a rugat din toată inima lui de pui de om să rămân acasă cu el până va începe școala. Am rămas cu el acasă și cu întrebarea "ok, și ce-o să fac eu de acum înainte?" în minte.
Mi-am amintit visul și am început să visez, cu ochii deschiși de data asta, că așa cum copilăria mea a însemnat: natură, uliță, căței, pisici, copaci numai buni de cățărat, Neajlov devale, în care să te scalzi vara, pădure și miros de iarbă crudă, mers cu căprițele la câmp, tot așa va fi, măcar parțial, și copilăria alor mei.
În 2015, ne-am apucat de restaurat Raiul, pentru că da, uneori chiar și El are nevoie de mici reparații, dacă nu a mai fost locuit de ceva vreme. Curtea și casa bunicilor au devenit refugiul nostru de weekend timp de cinci ani, iar în lockdown am luat decizia de a ne muta aici definitiv.
Locul acesta de suflet a primit și un nume odată cu prima factură la electricitate pe care a trebuit să o plătim. Ulița Deal - numele străzii pe care locuiam, nimic complicat, nimic inventat de mine. :)
Între timp, numele străzii s-a modificat în "Strada Pe Deal", și ce bine că s-a modificat.
În descrierea din bio - pe contul de Instagram - este menționat “Sera pentru oameni și plante.” Povestește-mi, te rog, despre valorile pe care le îmbrățișează acest loc destinat oamenilor și plantelor.
Am încercat, pe parcursul acestor ani, să readuc treptat la viață toate locurile care îmi aminteau de copilărie și de momentele frumoase petrecute în curtea mamei Geta.
Căsuța cu prispă, bucătăria de vară, care avea o sobă cu plită și un cuptor cu lemne, o anexă a casei, căreia mama Geta îi spunea celar și în cele din urmă chiar solarul din fundul grădinii.
Ambele curți, curtea bunicilor mei și curtea mamei Geta, unde se află în prezent Sera, au fost tot timpul curți cu porțile deschise. Locuri care au primit în vizită mulți oameni, oameni mari și oameni mici. Probabil asta a fost menirea lor dintotdeauna, să bucure și să relaxeze suflete. Așa s-a născut Sera pentru Oameni și Plante.
Din dorința de a aduna la un loc oameni, prieteni, într-un loc în care ai senzația că ești în același timp și înăuntru, și afară. Un loc în care, exact ca în baladele populare românești, omul trăiește în comuniune cu natura.
Oamenii ar trebui să se adapteze la natură și nu invers.
Bunicii lui Mihai au solarii. Acum 20 de ani, când m-a dus prima dată în vizită la ei, am intrat în unul dintre ele și nu îmi mai venea să plec. :)
Dacă ar fi să mă caracterizez în două cuvinte aș spune "punere împreună".
Îmi place să creez legături între oameni, între locuri dragi, între obiecte. Să îmi aduc aproape tot ce îmi face sau mi-a făcut bine la un moment dat.
Curtea și casa bunicilor mei, curtea și casa mamei Geta, solariile din curtea bunicilor lui Mihai transpuse în Sera pentru Oameni și Plante, de la Ulița Deal.
Am visat un adăpost care să se apropie cât mai mult de combinația ideală între o seră tradițională și un spațiu care să poată găzdui mai multe persoane. În cele din urmă, s-a întâmplat.
Cum sunt oamenii care trec pragul “Ulița Deal”?
Oamenii care ne trec pragul ne seamănă mult. Sunt oameni care iubesc natura, care vor să respire aer curat, care simt nevoia să se mai rupă din când în când de haosul din oraș.
Sunt oameni cărora le este dor de copilăria petrecută la bunici, de vremurile când mergeau desculți prin iarba deasă, când colbul de pe drum le încălzea talpa în verile toride, iar pietrele din bătătură țineau loc de reflexoterapie.
Sunt oameni care iubesc animalele. Sunt oameni care înțeleg că acolo unde zboară fluturii, cântă măcăleandrul, zumzăie albinele sunt șanse mari să îi mai bâzâie și câte o muscă sau să îi ciupească un țânțar. :)
Ce evenimente pot fi organizate la “Ulița Deal” și ce anume vrei să știe din capul locului oamenii care sunt interesați?
Anul care tocmai s-a încheiat a fost primul nostru an cu evenimente în curtea mamei Geta. Nu știu exact de ce, dar încă îmi vine să îi spun așa, deși de cinci ani este tot curtea noastră. :)
Am avut un an mai plin decât mi-am imaginat că o să fie la început de drum. Un an cu nunți, cununii civile, zile de naștere și botezuri. Și tare frumoase experiențe am trăit și noi, și oaspeții noștri!
Îmi doresc ca Sera pentru Oameni și Plante să aibă în continuare menirea de a conecta oamenii. Oameni conectați între ei și în același timp conectați la natură.
Pentru că de cele mai multe ori înăuntru îți poate limita perspectivele, Sera a fost gândită ca un spațiu strâns legat de exterior. Un fel de spațiu intermediar, o lume care leagă lumile, o punte de legătură între înăuntru și afară.
Iar în locul acesta aproape magic oamenii care vin ar trebui să se se simtă bine, în primul rând, cu ei înșiși.
Am în minte o listă destul de lungă pentru cum îl văd să se întâmple în al doilea an de existență. Cu nunți, botezuri, cununii civile, zile de naștere, ateliere de tot felul (storytelling, diy, sculptură, apicultură, desen, grădinărit), lansări de produs, lansări de carte, retreat-uri și teambuilding-uri de o zi, târguri arts & crafts.
Oamenii care ajung aici sau care descoperă locul și devin interesați de el ar trebui să știe că o zi petrecută aici devine o experiență unică. Este un loc în care prejudecățile despre cum ar trebui să decurgă un eveniment clasic trebuie lăsate la poartă, sub plăcuța meșterită de Mihai, pe care scrie Ulița Deal - Sera pentru Oameni și Plante.
Nu este un loc pentru petreceri în pantofi cu toc, nu este un loc în care e musai să mănânci așezat cumințel la masă, nu este un spațiu în care trebuie să rămâi pe tot parcursul evenimentului într-un singur loc, hai două locuri, că poate dansezi și mai mergi din când în când și pe ring. :)
În schimb, este un loc care îți rămâne în minte după ce ai plecat și care te poate face să te gândești cum ar fi dacă, într-o bună zi, te-ai hotărî să dai orașul pe sat. Nu zic eu, așa ne spun musafirii noștri. :)
Contul de Instagram “Ulița Deal” este, din punct de vedere estetic, efectiv un panaceu pentru ochi și suflet. În amenajarea serei și a întregului loc, cât este mobilier nou, cât sunt piese vechi, salvate și restaurate?
Mulțumesc din inimă! Contul de Instagram "Ulița Deal" este, de fapt, transpunerea în imagini a unei stări de spirit, starea mea de spirit aici, pe deal, pe uliță. Sunt frânturi din lucrurile care mă fac să nu regret nicio secundă că am ales acest drum.
Când ne-am apucat de restaurat casele, chiar și atunci când am început construcția Serei, ne-am lovit de două probleme.
Visăm noi, visăm, dar cu ce? (aici intervenea partea financiară, că noi nu am reușit niciodată să avem ceva pus deoparte) și cu cine? (aici intervenea resursa umană, pentru că am realizat că era îngrozitor de greu să găsim meșteri care să facă tot ce ne doream noi).
90% din tot ce există în Seră, în căsuța cu prispă, în căsuța nordică și în bucătăria de vară sunt obiecte recuperate, salvate și restaurate de mine.
A fost greu, dar am reușit! :) Deja m-au învățat oamenii în sat că sunt aia de adună toate vechiturile.
"N-avem cu ce" ne-a ajutat să ne folosim de tot ce era vechi în jurul nostru, și în loc să aruncăm sau să înlocuim, am reparat, am șlefuit, am întărit, am recondiționat.
"N-avem cu cine" ne-a ajutat să învățăm să facem cu mâinile noastre. Mihai - programator de meserie, a învățat cum să fie pe rând: sudor, electrician, instalator, tâmplar, expert în gazon și climatizare/ventilație/răcire sere.
Ligia - absolventă de filosofie, ulterior project manager într-o bancă, a învățat cum să fie pe rând: restaurator, zugrav, vopsitor, șlefuitor de lemn, grădinar, designer de interior, arhitect și din când în când, florist. :))
Nicușor - mecanic auto și șofer de tir, a învățat să fie omul bun la toate, gazdă bună, alături de noi, în timpul evenimentelor, tâmplar, expert in tehnici japoneze de conservare a lemnului, parchetar, faianțar.
În filmul Tinker Bell, zâna Clopoțica este descrisă așa: "She learns that her talent is to be one of the tinkers, the fairies who make and fix things." Clopoțica este zână cârpaci. Când prietenii mă întreabă ce mai fac, îmi place să le răspund că mai cârpesc una alta sau că mai meșteresc ceva.
Munca mea din ultimii ani s-ar putea măsura în kilometri de lemn șlefuit, vopsit, recuperat, restaurat. Sunt un fel de Clopoțică de pe uliță. :)
În plus, toată cărămida și pavajul din Seră sunt și ele tot recuperate. Mai nimic nu a fost nou, totul a fost readus la viață.
Marie Kondo, autoarea bestseller-ului Magia Ordinii, spune că “Viața adevărată începe după ce ți-ai pus în ordine casa”. Cum este în viziunea ta această afirmație?
Eu cred mai degrabă că viața adevărată începe de-abia atunci când îți pui ordine în viață, nu neaparat în casă. Când realizezi care sunt lucrurile cu adevărat importante, când știi care sunt oamenii care te ajută să devii mai bun cu tine însuți și cu cei din jur, când realizezi că sănătatea trupului și a minții sunt cele mai de preț lucruri pe care le putem avea.
Dacă reușești să găsești un echilibru în ceea ce faci și ce gândești, ordinea în casă vine de la sine.
Ce înseamnă pentru voi, ca familie, slow & fine living?
Slow-ul se întâmplă de multe ori când fac eu doi pași în spate să pot avea o imagine de ansamblu după ce mai repar, decorez sau meșteresc câte ceva. :) Am învățat să nu mai punem presiune pe noi, să lăsăm lucrurile să se întâmple în ritmul lor.
Doar atunci când nu hrănești graba, se așază totul firesc și cum trebuie.
Fain și fine este că am reușit să avem timp și pentru noi, deși muncim înzecit mai mult decât o făceam la oraș și cu mintea și cu corpul. Orele petrecute și pierdute în trafic s-au transformat în ore de băut ceaiul sau cafeaua în liniște, în ore de citit, în ore de vizitat vecinii sau în timp petrecut cu prietenii care ne vin acasă.
Când simțim corpul și mintea că ne cer o pauză, plecăm toți patru în mini vacanțe aici, la noi în țară, sau pe meleaguri străine, dar demne să fie descoperite.
Tu și Mihai aveți doi copii. Ce “moștenire” le dați lor mai departe prin intermediul acestui proiect?
Nu știu dacă peste niște ani or să ne mulțumească sau dimpotrivă. De mai bine de doi ani, copilăria lor se întâmplă exclusiv la sat. Uneori, trăiesc cu senzația că aici i-am dus departe de lumea dezlănțuită. Din nou, nu știu dacă așa este mai bine.
Știu doar că îi văd și îi simt liberi. Liberi să iasă din casă la orice oră, liberi să aducă acasă pui de pisică sau de câine abandonați, liberi să alerge desculți în iarbă sau să stea în ploile torențiale de vară.
O libertate pe care orașul nu le-a oferit-o niciodată. Libertatea aceea din vremea vacanțelor la bunici, pe care o păstrez și eu în amintiri. Liberi și în siguranță, prieteni cu natura, oripilați când văd gunoaie aruncate pe stradă sau când cineva tratează urât un animal.
Maya ne spune tot timpul că după facultate se va întoarce să se ocupe în locul nostru de Uliță. Toma își pregătește de pe acum un repertoriu pentru pian și ne tot propune să cânte în Seră, în serile de vară. Pe bani, nu gratuit. :))
Ați menționat, tot într-o postare pe contul de Instagram: “Greenhouse” a devenit “Greenhome”. Ce reprezintă pentru voi cele două concepte?
Greenhouse a devenit Greenhome în momentul în care am realizat că mare parte din timpul nostru se întâmplă în Seră. Mesele luate împreună cu prietenii sau familia, serile de film, cafeaua și ceaiul de dimineață, uneori chiar și somnul de prânz. Cam tot ce face omul în casa lui, noi am ajuns să facem și în Seră.
"Greenhouse" este mai degrabă solarul din câmp, o seră mai mult pentru plante și mai puțin pentru oameni sau animale.
"Greenhome" este Sera care te primește în ea cu tot ce ai tu mai de preț, familia, prietenii, pisicile, câinii, ghivecele cu flori, canapeaua, fotoliile, blaturile de tâmplărie sau "garderobul" bunicilor.
"Details matter. They create depth, and depth creates authenticity." este unul dintre citatele mele preferate tocmai pentru că celebrează o valoare pe care eu o prețuiesc tot mai mult odată cu trecerea timpului: autenticitatea. Cum te raportezi tu la acest citat, Ligia?
- Detaliile contează, pentru că ne definesc personalitatea.
- Detaliile contează, pentru că oferă unicitate. Am învățat asta și din relația mea cu obiectele din lemn pe care le recondiționez.
- Detaliile fac locurile sau obiectele să spună o poveste unică.
- Oamenii caută deseori trăiri intense sau locuri care să le rămână în minte. Din punctul meu de vedere, niciun loc nu seamănă leit cu un altul. Le diferențiază poveștile care le stau la bază, gazdele lor, sau aceste detalii specifice, care generează la rândul lor emoții unice. De aici și autenticitatea.
Să fii autentic, după mine, înseamnă să fii tu însuți, cu bune, cu mai puțin bune și, în același timp, să îți asumi treaba asta.
Ce femei te inspiră?
În general, toate femeile care își descoperă calea și nu renunță, oricâte obstacole întâlnesc. Sunt femei pe care le cunosc personal, sunt prietenele mele, sunt femei pe care le cunosc virtual. Le admir pe toate.🤍
Mai sunt și cele patru Marii din viața mea:
- Maya (pe care o mai cheamă si Maria) - pentru franchețea și moralitatea ei.
- Dna. Mariana Negru, profesoara de română, din generală - pentru abilitatea extraordinara de a descoperi potențialul fiecăruia dintre elevii dânsei și la care mă raportez și acum ca la una dintre persoanele care mi-au conturat personalitatea.
- Mămăița Marioara - pentru că nu a renunțat niciodată atunci când i-a fost greu
- Mamaie Maria (bunica lui Mihai) - pentru că este cea mai diplomată ființă pe care o cunosc, fără să aibă vreun doctorat in Științe politice sau Diplomație.
Ce înseamnă pentru tine fericirea?
- Uneori, fericirea este atunci când visezi ceva, îți dorești să se întâmple și într-un final se îndeplinește. Dar nu oricum, te uiți înapoi și îi vezi pe toți cei care au contribuit la materializarea acestui vis.
- Îmi vine în minte acum, momentul care a făcut ca Sera pentru Oameni si Plante să poată exista astăzi. Ne plănuiserăm să ne apucăm de construcție la începutul lui 2020. Entuziasmați, le povestiserăm tuturor prietenilor ce ne dorim să mai facem la Uliță.
A venit pandemia, apoi lockdownul și am renunțat la planuri. Un an mai târziu, am realizat că nu mai aveam finanțele necesare pentru începerea proiectului.
Rând pe rând, am anunțat mai pe toată lumea că nu credem că o să mai putem face ce ne-am propus.
Era 11 noaptea când Daniel ne-a sunat să ne spună că vine de la București să ne aducă ceva. O oră mai târziu era la Crevedia cu un plic în mâna. Ne-a spus cât de tare crede în visul nostru și că i se pare atât de frumos încât ar fi păcat să renunțăm. Ne-a împrumutat banii de care aveam nevoie sa începem Sera. Au fost banii pentru fundație.
Este greu sa îmi stăpânesc emoțiile chiar și acum. Nimeni pană atunci nu mai făcuse așa ceva pentru noi, fără să fi cerut ajutorul. Din momentul acela lucrurile au început să se lege. Pe lângă Daniel, au fost mulți care ne-au ajutat enorm, familie și prieteni.
Le mulțumim din tot sufletul pentru că au fost alături de noi! Îți mulțumim mult de tot și ție, Silviu, dacă citești aceste rânduri! :) Pentru echipa de la Căsuța nordică și pentru toate sfaturile. (Silviu este vărul meu, dar și cel mai vechi prieten bun.)
- Fericirea este, pentru mine, atunci când pot să ajut la rândul meu, dacă este nevoie
- Fericirea vine atunci când toți cei dragi sunt sănătoși
- Fericirea este momentul în care stau întinsă pe canapea și 6 pisici torc pe mine
- Fericirea este când Puf, cel mai iubit dintre câinii pământeni, își pune capul în poala mea
Fericirea este atunci când realizez că am trăit alături de Mihai mai mulți ani decât fără el.
- Fericirea este când Maya și Toma vin în brațele mele la drăgălit, după școală, și părul le miroase a foc în sobă și a lemn ars.
- Fericirea este atunci când după ce am dat jos 3 straturi de vopsea mi se arată lemnul curat, în toată splendoarea și toată culoarea lui cea dintâi: cu noduri, cu imperfecțiuni, cu texturi unice.
- Sunt fericită că am reușit, până la patruzeci de ani, să nu cred că știu cum este un om până nu ajung să îl cunosc personal.
"You have to do the best with what God gave you.", ca să închei tot cu un citat din unul dintre filmele mele preferate, Forest Gump.
