Au trecut 6 ani de când am conștientizat pentru prima dată că mă confrunt cu burnout. A fost o experiență cumplit de grea și de urâtă, dar a venit la pachet și cu un silver lining: am devenit mult mai conștientă de ceea ce trăiesc, mai prezentă în corpul, mintea, viața mea. Și ajustez permanent astfel încât să nu mai pierd niciun moment în care să nu fiu în armonie cu propria esență și în acord cu principii și valori sănătoase.
Un alt bine pe care l-a adus cu sine această experiență este că, prin intermediul poveștii mele, pot încuraja alte femei să nu își mai inhibe emoțiile negative, să ceară ajutor specializat atunci când situația o impune, să vorbească deschis cu prietenii sau familia, dar mai ales, cel mai important, să NU mai considere că depresia și burnout-ul sunt echivalente cu slăbiciunea, neputința, că sunt subiecte tabu despre care trebuie să ne fie rușine să vorbim.
Am discutat cu Alina Pop, primul psihoterapeut specializat pe burnout parental din România, despre depresie și burnout, pentru o mai bună înțelegere a celor două, în speranța că rândurile de mai jos îți vor răspunde la anumite întrebări, indiferent dacă ești părinte sau nu. Este un interviu panaceu pentru igiena minții și a sufletului.
Anul trecut, am făcut parte dintr-un proiect absolut minunat, dar mai ales necesar: Postpartum al fotografei Felicia Simion. Care este diferența dintre depresia postpartum și burnoutul parental, dar și care sunt punctele comune?
Diferențele sunt destul de subtile pentru un ochi necunoscător, de aceea cred că multe mame asimilează aceste stări ca fiind același lucru. Depresia postpartum se diagnostichează după aceleași criterii ca și un episod depresiv major, diferența este că apare în primul an după nașterea copilului.
Depresia presupune să avem o dispoziție depresivă cea mai mare parte a zilei sau chiar tot timpul, sentimente de tristețe sau vid interior, lipsă de sens, de speranță, fiecare om având propria trăire pentru această stare. Și un alt criteriu este că apare o diminuare a interesului sau a plăcerii pentru mai toate activitățile, în fiecare zi. Acestea sunt primele 2 simptome și cele mai des întâlnite când vorbim despre depresie.
Atunci când vorbim despre burnout-ul parental, ne întâlnim cu altfel de simptome: sentimentul de epuizare fizică, la nivel cognitiv și la nivel emoțional – un fel de nu mai pot, a fost prea mult și acum nu mai pot să rămân conectat, concentrat sau în picioare.
Urmează sentimentul de distanțare emoțională față de propriii copii, atunci când părintele simte că relația dintre el și copii, relația aceasta atât de strânsă, simbiotică, îl drenează de puteri, de energie și simte nevoia să se distanțeze pentru a nu se epuiza complet.
Insatisfacția în rolul de părinte este un semn distinctiv al burnout-ului parental, prin trăirea internă pe care o are părintele că nu este bun, potrivit, îndeajuns, în rolul său, și nici nu are parte de bucuria, împlinirea pe care și le dorea sau pe care se aștepta să le aibă.
Și un alt simptom este contrastul pe care părintele îl resimte împreună cu sentimentele de vinovăție și rușine care apar pentru că nu este părintele care și-ar fi dorit să fie sau nu mai este așa cum era la început.
Depresia este o stare de inerție, suferință internă, lipsă a plăcerii, burnout-ul parental este mai mult despre epuizare, despre senzația de a fi consumat de ceea ce faci.
Am convingerea fermă că societatea de astăzi încă mai glorifică statutul de “mamă eroină” care “se sacrifică pentru copil și familie”, care trebuie să reziste fără niciun ajutor, să nu se pună pe ea pe primul loc, ci copilul și / sau partenerul. Care este legătura dintre presiunea care vine din exterior și burnoutul parental?
Îmi permit să spun că foarte mare. Principiile societății în care trăim au un impact puternic în dezvoltarea noastră, au rol normativ cel puțin la nivel moral. În interacțiunea noastră, prin experiențele pe care le trăim, învățăm ce este bine să facem și ce nu, cum ar trebui să fim, ce ar trebui să spunem și tot așa. În prezent, în societate, este glorificat statutul de mamă eroină care trebuie să se sacrifice pentru copil, care trebuie să renunțe la ea pentru copil, familie și tot așa.
În plus, cu toate informațiile din sfera psihologiei care circulă, mai este și presiunea că starea copilului, dezvoltarea sa emoțională și cognitivă țin exclusiv de relația cu mama și de starea ei, de asigurarea unui atașament securizant.
Ca mama să se asigure că nu traumatizează copilul trebuie să se comporte într-un anumit fel, să fie conectată și prezentă mereu. Din punctul meu de vedere este o confuzie mare între un stil de parentaj atașat și teoria atașamentului, lucru care pune și mai multă presiune pe părinți.
Toate aceste lucruri pe care le auzim și pe care le vedem în societate ne-au conturat propriul sistem de valori și de credințe. Am preluat aceste informații, ne identificăm cu ele și ne criticăm atunci când nu acționăm așa cum AR TREBUI.
Unde cred că greșim este că nu punem la îndoială ceea ce societatea promovează, nu punem la îndoială nici calitatea societății, oare este sănătos ce se întâmplă sau mai degrabă toxic, doar preluăm aceste lucruri și ne frustrăm când vedem că în viața noastră lucrurile nu stau chiar așa.
Burnout-ul parental apare ca răspuns la acțiunile pe care le întreprindem în urma internalizării acestor credințe despre cum ar trebui să fie o mamă, un tată, un părinte, despre acțiunile pe care ar trebui să le facă. Acționăm în baza unor credințe nefiltrate, care nu știm dacă sunt potrivite pentru noi sau dacă ne limitează sau chiar ne provoacă suferință.
Acțiunile care nu sunt în conformitate cu nevoile noastre, cu sinele nostru, cu ceea ce este cu adevărat important în momentul prezent devin consumatoare de energie vitală și astfel ușor, ușor ajungem la epuizare.
Cum explicăm adulților, nu doar celor care sunt părinți, că burnout-ul nu ar trebui să mai fie un subiect tabu sau rușinos?
Sentimentul de rușine apare în viața adulților în burnout pentru că echivalează epuizarea cu eșecul. Considerăm că a fi în burnout este un eșec personal, credem că este o dovadă a faptului că nu suntem îndeajuns de buni, de capabili – nu contează că vorbim de burnout la locul de muncă sau cel pe care îl resimt părinții.
Îi invit să pună sub semnul întrebării această echivalare între burnout și eșec personal.
Burnout-ul este un fel al corpului de a spune “ai dat prea mult din tine, de prea mult timp, și nu mai merge așa”.
Dacă ne doare capul după o zi în care am stat cu ochii în calculator oare ne este rușine să spunem ce se întâmplă cu noi? Ne-ar fi rușine să vorbim despre asta?
Cel mai probabil nu, pentru că o vedem ca pe o normalitate de tipul cauză – efect. Așa este și când vorbim despre burnout, apare ca efect în urma unei perioade în care ne-am confruntat cu stres și nu am avut resursele necesare să compensăm efectul acestuia. Privind așa, ce ar mai putea fi rușinos sau tabu?
Dincolo de ajutorul unui specialist, care este extrem de important, cum pot fi apropiații alături de o persoană care se confruntă cu burnout parental?
Apropiații pot fi alături prin a oferi părintelui în burnout ajutor atât fizic, cât și suport emoțional. Ajutorul fizic poate veni sub forma preluării anumitor responsabilități pe care părintele epuizat le are și pe care nu le mai poate îndeplini pentru că îl consumă prea tare sau nu îi mai oferă nicio plăcere. Poate prin a oferi ajutor cu supravegherea copiilor, astfel încât părintele să se relaxeze, să se odihnească sau să facă ceva ce îi aduce plăcere sau are nevoie.
Iar dacă nu poate fi vorba despre suport fizic, și o discuție telefonică în care îi oferă părintelui câteva momente în care să fie ascultat, să fie înțeles, să simtă că există un spațiu sigur în care poate împărtăși fără a fi judecat este important.
Apoi discuțiile pe alte teme în afara celor legate de copil și de viața de familie pot fi de ajutor pentru a stimula și exprimarea altor părți ale identității părintelui, cum ar fi cele legate de hobby-uri, de job ș.a.m.d.
Conexiunea, suportul social sunt componente cheie în recuperarea dintr-un episod de burnout, așa că îi încurajez pe cei care simt că ar putea să ofere ajutor, că au această disponibilitate și cunosc familii cărora le-ar prinde bine o mână de ajutor, să o facă.
De asemenea, recomand ajutorul unui specialist deoarece în spatele stării de burnout oamenii vor găsi, de cele mai multe ori, experiențe traumatizante sau micro-traumatizări în relațiile de atașament care, neprocesate, vor continua să provoace suferință fie prin recăderea într-o altă stare de burnout, fie sub o altă formă.
În majoritatea cazurilor, când vorbim despre depresie sau burnout, ne referim la femei, poate și pentru că, din nou, am crescut cu ideea că “băieții nu plâng”, “bărbații sunt puternici”, etc. În activitatea ta de până acum, ai lucrat și cu bărbați care s-au confruntat cu burnout-ul parental?
Da. Și cu cât tații sunt mai implicați în viața de familie, cu cât preiau din responsabilități și cu cât diferențele de gen sunt mai echilibrate, cu atât crește și riscul acestora de a se întâlni cu burnout-ul parental.
De cele mai multe ori, cele mai pregnante semne ale burnout-ului parental la bărbați sunt acțiunile prin care ei se sustrag de la viața de familie cum ar fi munca în exces, folosirea în exces a telefonului, a laptopului, consumul de alcool, certurile și conflictele în relația de cuplu, ideația adulterină (sau chiar acțiuni în această direcție), etc. Acestea sunt semne ale copleșirii din viața de familie și ale dorinței de a evada din realitatea cotidiană.
Am lucrat cu tați în burnout parental, am descoperit pe parcurs, în timp ce evaluam starea, despre ce este vorba, ei fiind mult mai puțin familiarizați cu termenul de epuizare parentală. Cel mai des ajung la terapie din cauza conflictelor din relația de cuplu, poate a infidelității, împinși de partenere sau dacă starea lor este vizibil afectată și atunci cel mai probabil se confruntă și cu o stare depresivă.
Care sunt serviciile pe care le propui tu părinților care se confruntă cu burnout parental?
Încerc să ofer servicii cât mai personalizate, în funcție de etapa în care părinții sunt, și anume în burnout sau prevenție.
Am un program semnătură de 12 săptămâni, unde mă angajez să fiu alături de părinți să traverseze starea de burnout, lucrăm în mici grupuri urmărind temele cele mai importante pentru a se recupera.
Din luna aceasta, voi oferi și un program self-pace de prevenție sau inițiere în tratamentul burnout-ului parental care îi va ajuta să devină conștienți și prezenți, vor ști cum să își facă timp în viața lor și pentru propriile nevoi, și vor avea câteva exerciții practice prin care să învețe cum să gestioneze și să elibereze stresul de la nivelul sistemului nervos.
Și bineînțeles, sesiunile individuale și/sau de cuplu în funcție de nevoile fiecărui client care ajunge la mine, pentru că eu nu lucrez doar pe nișa de burnout parental, ci și în consiliere de cuplu și psihoterapia traumei.
Ce este EMDR (Desensibilizare și Reprocesare prin Mișcări Oculare)?
Este un model de lucru și de tratament al traumei. Se folosește în tratamentul multor afecțiuni, nu doar în urma experiențelor traumatice, și anume în cazul anxietății, depresiei, tulburărilor obsesiv-compulsive, durerilor cronice, adicții, tulburări alimentare, etc. Cu ajutorul stimulării bilaterale (prin mișcări oculare, tapping sau alte forme), clientul reușește să proceseze și să integreze experiența traumatică sau stresoare care i-a provocat anumite tulburări sau disfuncționalități în prezent și permite creierului să reia procesul natural de vindecare.
Această metodă de lucru nu este doar la nivel cognitiv, ci integrează și partea somatică astfel încât la finalul unui proces terapeutic prin EMDR clientul să poată privi cu detașare ceea ce i s-a întâmplat, iar trăirile experienței să nu îi mai invadeze prezentul. De asemenea, apare schimbarea perspectivei despre sine, nu se mai vede prin ochii experienței, ci diferit de ea.
Să zicem că în urma a ceea ce a trăit începuse să creadă despre el/ea că nu e ok să își arate emoțiile. La final, ajunge să simtă și să creadă că este în siguranță să simtă și să își manifeste emoțiile, iar mecanismele de coping dezadaptative (comportamentele nedorite) se dizolvă.
Care sunt cele mai grele “bagaje” moștenite de la generațiile anterioare pe care crezi că e vital să nu le transmitem mai departe copiilor noștri?
Sunt multe bagaje pe care le cărăm în spate o bună bucată din viața noastră sau chiar pentru totdeauna, dacă nu ne uităm la noi, în interiorul nostru.
În acest moment îmi vine în minte deconectarea de sine, îndepărtarea de propria noastră manifestare autentică. Provoacă atât de multă suferință și este un efect al traumatizării din primii ani de viață sau chiar din perioada intrauterină.Și credința internă care se formează odată cu această deconectare de sine, și pe care o alipim identității noastre, anume că nu suntem îndeajuns sau suficient de… și aici fiecare trece ce simte el/ea.
Care sunt principalele valori pe care i le transmiți fetiței tale?
Să fie integră, să fie loială sieși (deși recunosc că asta îmi dă multe bătăi de cap), să se exprime, să nu accepte ceea ce nu îi face bine, să fie prezentă în viața ei, să își cunoască emoțiile, să știe cine e și cine nu e, că greșeala nu este un eșec, ci doar parte a procesului de învățare, să fie empatică.
Cum sunt femeile care te inspiră?
Au acele valori pe care îmi doresc să le transmit și fiicei mele și la care aspir și eu. Sunt acele femei care aleg dezvoltarea și creșterea continuă indiferent în ce direcție sau din ce rol. Femei care nu se dau bătute, care rămân loiale conceptelor sănătoase indiferent de influențele societății, sunt asumate și autentice în legătură cu cine sunt și cine nu sunt.
Sunt femeile din familia mea, sunt clientele mele, sunt prietenele mele, mentorii mei. Mă pot numi norocoasă pentru că sunt înconjurată de femei care mă inspiră și care mă ajută să mă dezvolt și să fiu mai bună în urma interacțiunii cu ele.
Ce înseamnă pentru tine fericirea?
Pentru mine, fericirea este lipsa războiului intern. Corpul, gândurile, emoțiile și acțiunile îmi sunt aliniate. Mult timp, eu am fost propriul meu “inamic”. Fericirea înseamnă să fiu sănătoasă, să fiu capabilă să înțeleg semnele corpului meu, să am gânduri care mă susțin în a crea ceea ce îmi doresc, să îmi accept emoțiile fără a mă mai teme de ele, să fiu deschisă, curioasă și să acționez în direcția dezvoltării mele.
Trăiesc fericirea în momentele mici, de zi cu zi, când mă bucur de vitalitatea pe care o am și pe care o pot manifesta față de viață și în relațiile cu oamenii mei de suflet.
Foto: arhiva Alina Pop
