Știi cum e să te agăți cu disperare de orice lucru bun din viața ta ca să rămâi întreagă la minte?

Să simți cum îți fuge pământul de sub picioare și tot ce îți dorești este să nu mai plângă aproape continuu, să nu mai urle seară de seară, luni de zile, să doarmă ca să poți dormi și tu?

Și apoi să simți cum atacurile de panică provocate de moartea tatălui tău se întrec în intensitate și durere cu cele cauzate de lipsa cruntă de somn, de mintea ta care vrea puțină liniște? Liniște obținută de cele mai multe ori doar la finalul zilei, la duș, cu ușa închisă și cu rugi către Cel de Sus ca, atunci când ieși din baie, ea să nu mai urle.

Și tot greul a fost amplificat de frustrarea că sunt DOAR mamă și nu mi-a ieșit să fiu femeia pe care am pus mereu presiune pe mine să fiu.

Trei ani mai târziu și sunt un work in progress în acest roller coaster de trăiri, emoții, frustrări și reușite.

Rândurile de mai sus reprezintă începutul poveștii noastre: a mea și a Ritei, așa cum am simțit să o fac publică la invitația Feliciei Simion de a fi parte din minunatul proiect – POSTPARTUM – realizat de către ea și despre care vei putea afla mai multe citind interviul de mai jos.

Potrivit PostpartumDepression.org, numai în SUA aproximativ 70-80% dintre femeile care devin mame se confruntă cu depresie postpartum (‘baby blues’). Studii recente au arătat că 1 din 7 americance poate dezvolta depresie în primul an după naștere, asta înseamnă un total de 600.000 de femei diagnosticate anual cu depresie postpartum.

Este important să înțelegem că aceste cifre se referă strict la femeile care devin mame. Dacă sunt luate în calcul și cele care pierd sarcini, numărul femeilor diagosnticate anual cu depresie postpartum în SUA ajunge la 900.000.

Situația nu este deloc mai bună nici în alte zone alte lumii tocmai pentru că depresia postpartum nu ocolește pe nimeni indiferent de rasă, etnie, educație, poziție socială.

Statisticile referitoare la depresia postpartum – și așa puține – nu reflectă nici pe departe situația reală la nivel global, pentru că multe femei nu raportează, nu se tratează, nu cer ajutor fie specializat, fie chiar în familie.

Ce mi-aș dori să reușim prin intermediul acestui interviu – dar mai ales datorită proiectului minunat inițiat de către fotografa Felicia Simion – este să încurajăm femeile să nu își mai inhibe emoțiile negative, să ceară ajutor specializat dacă situația o impune sau să vorbească deschis cu prieteni, familie.

Fiecare dintre noi e unică, așadar modalitatea prin care o femeie poate depăși această experiență traumatizantă poate fi diferită de a altora. Nu compara, doar inspiră-te din poveștile altora dacă asta te ajută să te vindeci.

Depresia postpartum (și depresia la modul general) NU este o rușine, nu ar trebui să mai fie un subiect tabu.

R: Felicia, spune-mi, te rog, ce a însemnat depresia postpartum pentru tine și Aurora. (aici ma gandesc ca poti trece chiar descrierea de la poza voastra pentru ca e super relevanta).

Felicia: La două luni după ce am născut-o pe Aurora, am fost diagnosticată cu depresie postpartum cu elemente psihotice. Pe parcursul a doi ani, am consultat opt medici psihiatri, am fost spitalizată de trei ori, am încercat nouă tratamente psihofarmacologice și am călătorit până la Oxford și Madrid pentru a-mi pune speranțele într-un tratament experimental pentru depresie. Sunt Felicia și fetița mea m-a numit pentru prima oară „mami” atunci când avea 2 ani și 2 luni.

Depresia postpartum a fost cea care a dat cu mine de pământ și mi-a testat toate limitele, care m-a făcut să vreau să chem Salvarea de n ori, să-mi chestionez propria judecată, să mă îndoiesc de toate gândurile, să-mi doresc să fiu altceva, sau altcineva, oricine altcineva – florăreasa din cartier, cerșetorul de la colțul străzii, doamna aceea cu cumpărăturile la subraț – sau să nu mai fiu deloc.

Am vrut să fiu acea mami. Mami cu M mare. Mami care știe de toate, poate de toate, suferă de toate. Mami care se uită pe sine, mami-fără-de-sine. Mami din reclame, mami din povești, mami de pe Instagram.

Și a venit viața și m-a făcut atât de mică.

Au fost dăți, și nu puține, când am crezut că, dacă nu mă concentrez suficient de tare și nu mă țin suficient de bine, pierd contactul cu realitatea. Număram obiecte de culoarea verde, atingeam cu podul palmei pereții casei, citeam Mary Poppins cu voce tare, dansam Călușul cu toată ființa mea, numai să nu ies din concret.

La doi ani și două luni de la declanșarea depresiei suntem aici. Sunt mami cu m mic și asta mă face fericită. Aurora a crescut; vocabularul ei se lărgește pe zi ce trece, iar buclele se îndesesc cât vezi cu ochii. Acum privesc detașat propria-mi poveste, ca și când a trăit-o altcineva, nu eu – poate florăreasa din cartier, cerșetorul de la colțul străzii, sau doamna aceea cu cumpărăturile la subraț…

R: Dincolo de experiența personală pe care ai trăit-o, ce te-a determinat să inițiezi un astfel de proiect fotografic atât de intens, de real, de dureros?

Felicia: Un gând simplu, acela că acest proiect ar putea fi de ajutor mai multor mame, precum și celor care le sunt alături. Țin minte că eram la începutul depresiei postnatale și căutam informații legate de asta – cărți, interviuri, articole, fotografii – și găseam foarte puțin material din care să mă documentez.

Cumva, mi-am dorit să dăm mai departe propriile povești pentru a spori mărturiile legate de depresia postpartum. Pentru a ajunge la cât mai multe mame gândul că nu sunt singure. Pentru a crește compasiunea vizavi de acest subiect. Pentru a deschide minți și inimi.

R: Care au fost reacțiile oamenilor când ai lansat această invitație în mediul online, aceea de a-și spune povestea raw în legătura cu experiența lor postpartum?

Felicia: Oamenii s-au deschis. Oamenii mi-au scris cu căldură și cu sprijin în tot proiectul. Oamenii m-au încurajat să merg mai departe. Din partea mamelor am simțit dragoste, dorință de împărtășire a propriilor povești, precum și suport necondiționat.

Pentru toată lumea a fost o experiență aparte, dificilă pe alocuri, dar vindecătoare.

R: Câte femei au participat la proiect până în acest moment și ce au poveștile lor în comun, Felicia?

Felicia: Momentan suntem 22 de mame, dar urmează să mai participe o serie de mame, pe care abia aștept să le cunosc. Cred că ne unește suferința. Dar ne mai unește și puterea de a continua, în ciuda suferinței. Fie că vorbim de depresie postnatală diagnosticată ori nediagnosticată, cu toate am trecut prin anxietăți, frici, tristețe, ne-am simțit neajutorate sau neînțelese la un moment dat după naștere.

Și toate am reușit, până la urmă, să strigăm, să ne facem vocile auzite, în ciuda vinovăției sau a rușinii. Am înțeles importanța de a cere ajutorul și am acționat întru vindecarea noastră.

R: Ce planuri de viitor ai cu acest proiect? Se mai pot înscrie mame care vor să își facă povestea auzită?

Cu siguranță. Mamele care doresc să facă parte din proiect îmi pot scrie pe adresa de mail feliciasimionphoto@gmail.com, ori mă pot găsi pe Facebook. Planurile pe care le am cu POSTPARTUM includ o expoziție, precum și carte-album. Încă nu le-am concretizat, dar mă gândesc la ele cât de des și mă documentez legat de cum s-ar putea materializa aceste idei.

R: Unde poate fi văzut și apreciat proiectul tău fotografic despre depresia postpartum?

Felicia: Proiectul poate fi văzut la adresa www.feliciasimionphotography.com/wp/postpartum, iar o parte dintre povești vor fi publicate și pe Instagram.

Foto: Felicia Simion

Mai poți citi:

Felicia Simion, fotografă: de fiecare dată m-am întors către fotografie și, în fond, către mine însămi

Andreea Mira, fotograf: Să fii atent la ce e în jurul tău, dincolo de ceea ce văd alții, este o artă

Brîndușa Iacob, fotograf de stare

Pentru mai multe povești despre oameni inspiraționali și locuri faine, despre mine, mă poți urmări și pe Instagram.