Citatele "Mai bine mai târziu decât niciodată" și "Nimic nu este întâmplător" sunt responsabile pentru interviul de astăzi. Și o bulă splendidă care a prins laolaltă niște oameni după care am râvnit mereu în sinea mea, pe care mi-am dorit întotdeauna să-i cunosc, să le descopăr poveștile, să mă las inspirată de acestea.
"Mai bine mai târziu decât niciodată"
De proiectul Aici a stat am tot auzit, dar efectiv am uitat să dau follow contului de Instagram astfel încât să îi permit să-și dezvăluie frumusețea și autenticitatea în profunzime. Apoi, am primit invitația la Gala organizată de publicația După Afaceri Premium (mulțumesc, Cristina!), în cadrul căreia Ana Rubeli, cofounder Aici a stat, a urcat pe scenă pentru a ridica premiul la categoria “Promotorul patrimoniului românesc și al moștenirii culturale în peisajul arhitectural”. Îmi amintesc și acum că eram într-o discuție și nu am reușit să filmez momentul, dar că mi-a rămas întipărit numele Anei și al proiectului pentru care fusese omagiată. Am intrat atunci pe Instagram și am dat acel follow. :)
"Nimic nu este întâmplător"
Universul creat de Ana și soțul ei însumează unele dintre valorile pe care eu le prețuiesc nespus. Când ne-am mutat în Franța, în 2017, primul gând a fost acela de a ne găsi chirie într-o casă veche, cu pardoseala, șemineurile, tâmplăria originale. Și așa s-a și întâmplat. Iar până și mersul pe jos, în drum spre boulangeria preferată, se transforma într-un ritual superb. Oriunde îmi întorceam privirea, imobilele vechi, păstrate, fie recondiționate cu dragoste și respect, îmi zâmbeau înapoi.
Mai aproape de prezent, când am decis să ne mutăm cu chirie în apartamentul în care locuim acum, unele dintre motivele care ne-au convins să spunem răspicat "DA!" au fost parchetul original (da, da, din acela care scârțâie sub greutatea pașilor #goosebumps) și anumite detalii care omagiază trecutul din punct de vedere arhitectural.
Iar Campania Musai de Vizitat, unde descopăr locuri faine (și oameni) din București, alături de Ioana Buru, este pretextul perfect pentru a-mi hrăni această nevoie.
Îmi este greu să explic cum (că "de ce" îmi este foarte clar) mă simt atunci când ajung într-o casă veche, unde trecutul încă mai respiră viu prin particularități de un bun gust și de o frumusețe extraordinare pe care, din păcate, cu greu le mai întâlnim la imobilele noi.
Așadar, poți înțelege de ce era musai ca eu și Ana să ne întâlnim, în onoarea acestei pasiuni comune. Te invit să citești un interviu ca o călătorie în timp printre case și oameni de altădată, al căror grai încă mai poate fi auzit prin efortul și dăruirea depuse de Ana și Andrei, echipa Aici a stat.
Despre proiectul Aici a stat
Am locuit un an în Cognac, Franța, perioadă în care m-am hrănit emoțional cu splendoarea clădirilor vechi din micul oraș. Am revenit apoi la București, unde am trăit chiar mai apăsat dezamăgirea legată de acele case odinioară de o frumusețe aparte care acum stau să cadă. Profit de sensibilitatea mea și te întreb: cum și de ce a prins aripi proiectul Aici a stat?
Tocmai din această nostalgie cu privire la splendoarea trecută a caselor vechi, splendoare care este cu atât mai mult pusă în valoare de contrastul față de clădiri restaurate.
Am avut și norocul ca tatăl meu să fie pasionat de istorie și să cresc înconjurată de Magazinul istoric (pe lângă Gazeta matematică ce își ocupa și ea locul de onoare în bibliotecă), am avut 3 biblioteci bogate, la părinți și bunici, și am avut și o profesoară minunată de istorie care m-a învățat să iubesc acest domeniu.
În momentul în care vezi și apreciezi un oraș istoric al cărui patrimoniu fie are continuitate, fie a renăscut după anumite lovituri ale istoriei, așa cum este cazul orașului Cognac, unde ai locuit tu, sau Maastricht, unde am locuit temporar în Olanda, îți poți da seama de potențialul fantastic al orașelor din România care își poartă cu demnitate patina timpului.
Foto1: Conacul lui Duiliu Zamfirescu, Foto2: Casa Micu Zentler
Dincolo de lipsa de întreținere și degradarea care afectează clădirile istorice din România, avem de-a face și cu o lipsă de valorizare a patrimoniului. Așa că am început un demers de recreare a relației afective a oamenilor cu orașele lor, printr-un prim pas, acela de cartografiere a patrimoniului.
Contul de Instagram “Aici a stat” este minunat din punct de vedere vizual, cât și în ceea ce privește contentul. Dincolo de partea care “se vede”, ce se “ascunde” în spatele fiecărei postări?
Se ascunde o muncă foarte amplă de documentare, cercetare istorică și de teren, de fotografiere, de editare. Elementul interesant al proiectului meu este combinația dintre fotografie și poveste, și încerc să le fac pe amândouă la cea mai bună calitate. La început, porneam de la literatura de specialitate: monografii, documente de arhivă, articole, discuții cu localnicii.
Cel mai mult mă bucură când ajung la sursa primară din arhive, dar nu reușesc întotdeauna. Din fericire, cunosc cercetători cu mulți ani de experiență în spate care mă ajută și pe ale căror publicații, articole, cărți ne bazăm când scriem anumite articole.
Procesul de cercetare în arhive poate fi extrem de anevoios, dar îți oferă o satisfacție extraordinară să fii printre primele persoane care ating un document original scos la lumină după 50 de ani.
Dar întotdeauna fac o cercetare înainte de a ajunge undeva, și las loc și surprizelor care apar pe parcurs. Pornim la drum cu ochii mari să vedem ce surpriză ne rezervă drumul. Îmi amintesc una dintre călătoriile noastre. Soțul meu conducea liniștit, la un moment dat, eu strig entuziasmată “Conac la dreapta!”, el trage brusc de volan deschizând astfel un nou capitol #Aiciastat.
În aventurile urbane, când descopăr o casă care mă fascinează, pur și simplu sun la ușă să îi pot afla povestea. Suntem deschiși tot mai mult la sugestiile comunității #Aiciastat, de unde primim recomandări și invitații spectaculoase.
Există și site-ul aiciastat.ro, și trebuie să recunosc că m-a fascinat mai ales rubrica Dialoguri. Interviurile realizate de voi mi s-au părut mai degrabă capitole dintr-o carte decât rânduri publicate pe Internet, atât de aproape le-am simțit. Cum sunt oamenii aceștia alături de care povestiți cu așa patos despre ce a fost și a rămas (încă) frumos în România?
Haha, da, într-adevăr unele dialoguri sunt cam lungi, ce-i drept, par chiar capitole de carte 😊. Dar pentru că vorbesc mult și am și mari curiozități legate de casele istorice, nu mă pot abține să pun numeroase întrebări interlocutorilor mei.
De cele mai multe ori îi descopăr printr-o întâmplare, fie că sun la ușa unei case fascinante, fie că vizitez un muzeu sau particip la un vernisaj, mi se lipește inima de ceva sau cineva, și așa ies dialogurile de pe site. Cel mai mult îmi place că mă întâlnesc cu ei, le ascult live poveștile, le simt energia, le văd casele, le descopăr universurile.
Spre exemplu, am avut plăcerea de a sta de vorbă la un ceai cu doamna Marina Costescu, nepoata marelui lingvist Sextil Pușcariu, într-o casă fantastică, foarte intens fotografiată de iubitorii caselor vechi, pe strada Blanduziei. Casa doamnei Marina Costescu este deosebită, un adevărat muzeu viu, cu mobilier Biedermeier, cu obiecte de colecție, cu sculpturi, fotografii și tablouri valoroase.
O bucată de tapiserie dintr-un palat de la Austerlitz preluată de tatăl doamnei Costescu în timpul războiului. Casa a fost, de fapt, ridicată de Valeriu Pușcariu și soția sa, Maria, amândoi în generație cu Sextil Pușcariu.
Interior de pe Strada Blanduziei
Cum te-a cizelat acest proiect de când l-ați demarat până în prezent, ce valori a sădit mai bine în interiorul tău, ce credințe ți-a schimbat?
Au avut loc zeci de mici (sau mari) întâmplări și întâlniri providențiale, de când am acest proiect, care mi-au dat câte un impuls. O discuție cu un sătean despre “boierul locurilor, care fusese un om bun”, șansa ca un paznic să îți deschidă o ușă către un univers spectaculos al unui conac abandonat, toate s-au asamblat în dorința de a transforma patrimoniul în vedetă pe social media.
Proiectul, care a prins aripi rapid, mi-a arătat că și tinerii pot să fie captivați și de subiecte culturale în momentul în care deschid Instagramul, lucru pe care nu l-aș fi crezut posibil acum câțiva ani.
Am trecut prin 50 de ani negri de comunism, în care ne-am negat rădăcinile în timp ce erau promovate non-valorile. Apoi, au mai trecut 30 de ani „gri” de post-comunism în care anumite hăuri s-au adâncit și doar anumite greșeli au început să fie reparate.
Sunt și lucruri care s-au schimbat profund odată cu #Aiciastat. Am întâlnit oameni care mi-au domolit vehemența cu care priveam anumite situații în alb și negru. Eram cândva extrem de categorică cu privire la clădirile nerestaurate, și condamnam vocal proprietarii care permiteau degradarea clădirilor lor.
Am avut odată o experiență revelatoare: în fața unei căsuțe ce datează de la finalul secolului al XIX-lea, povesteam cuiva ce valoare are casa deplângând însă faptul că proprietarii au placat-o cu polistiren și i-au pus termopane. În acest moment, iese din casă o stimabilă doamnă, cu un aer melancolic, și îmi spune: „Nu aveți idee însă ce frig bătea la geamuri și ce frig era mereu în casă.” Am amuțit și mi-am promis ca de atunci încolo să nu mai judec nimic.
În cadrul Asociației Aici a stat, pe care ai înființat-o alături de soțul tău, Andrei, organizați și tururi ghidate, vânători de comori arhitecturale, evenimente culturale, recitaluri de muzică clasică. Povestește-mi puțin, te rog, despre această parte a activității voastre.
Am vrut să ieșim din lumea online și să conturăm activități offline alături de comunitatea noastră. Așa simțim că facem și mai mult bine patrimoniului, scoțând direct poveștile în stradă sau în case istorice.
Câteva persoane din comunitatea #Aiciastat mi-au sugerat să fac primele tururi ghidate, am simțit că e o idee bună și am construit mai mult evenimente pe această idee.
Vânătorile de comori arhitecturale sunt atât pentru cei mari cât și pentru cei mici, iar prin ele îmi doresc să învăț publicul să se uite dincolo de linia privirii, să admire casele pentru bijuteriile lor arhitecturale: basoreliefuri, ancadramente, detalii la acoperișuri, tencuieli ornate și multe multe altele.
Am fondat și o asociație culturală prin care accesăm surse de finanțare pentru promovarea patrimoniului.
Soțul meu cântă la vioară, așa că ni s-a părut firesc să oferim și povești muzicale publicului interesat, povești calibrate cu povestea caselor în care au loc aceste evenimente. Pentru recitalurile de muzică clasică alegem un loc care rezonează cu povestea noastră, ansamblul muzical și repertoriul potrivite cu spațiul respectiv. Este o plăcere să simțim cum zidurile istorice ale unei case vibrează din nou pe note muzicale.
Povestea viorii lui Andrei este foarte interesantă și din perspectiva felului în care a fost abandonată, redescoperită, restaurată și apoi pusă în valoare. În copilărie, într-o vizită într-un sat din Delta Dunării, Andrei a găsit această vioară uitată pe un dulap dintr-o casă tradițională, iar proprietarul i-a oferit-o cadou după ce a cântat la ea două seri la rând. Au trecut mulți ani până a reușit să o restaureze, însă acum vioara este într-o stare foarte bună și poate fi auzită pe marile și micile scene muzicale din România.
A fost minunat să ascultăm notele acestei viori la biserica fortificată din Hoghilag, la cula Cioabă-Chintescu din Șiacu, Gorj, la casa Costa-Foru de pe dealul Mitropoliei sau la Casa memorială a pictorului Alexandru Țipoia.
Andrei face parte din Orchestra Inginerilor “Petru Ghenghea”, iar vioara lui este martorul ultimelor două secole și a “trăit” în contemporaneitate cu monumentele pe care le descoperim și promovăm.
În timpul Galei organizate de publicația După Afaceri Premium, mi-am dat seama că am omis să filmez unul dintre momentele esențiale ale serii: decernarea premiului “Promotorul patrimoniului românesc și al moștenirii culturale în peisajul arhitectural”, omagiu care ți-a revenit chiar ție pentru proiectul Aici a stat. Cum ai trăit această experiență, Ana?
Am avut foarte mari emoții și o bucurie extraordinară că patrimoniul poate ocupa un loc pe podium, că devine un subiect despre care se discută la o gală (a fost primul premiu dedicat acestui subiect) și că am avut eu onoarea să îl primesc.
Sunt convinsă că fiecare imobil fotografiat și documentat pentru Aici a stat ocupă un loc important în sufletul vostru, dar vreau să știu dacă există unul sau mai multe care au o semnificație chiar mai profundă pentru tine, pentru voi doi?
Casele mătușii mele, marea pianistă Silvia Șerbescu, au pentru mine o rezonanță aparte. Cea în care s-a născut, de pe Strada Profesorilor, și cea pe care a ridicat-o alături de soțul său, ing. Florian Șerbescu, pe Strada Sf. Constantin, ambele sunt într-o stare avansată de degradare și văd cum încet-încet se pierd în negură și uitare, și vreau să fac mai multe pentru a păstra vie memoria sa.
Aici se află frânturi din poveștile pe care mi le-a evocat fiica sa, la rândul său pianistă, Liana Șerbescu: interviu cu pianista Liana Șerbescu.
Nu promovați doar clădiri istorice și personalitățile legate de acestea, ci și branduri sustenabile, proiecte culturale și organizații care protejează la rândul lor patrimoniul. Îmi poți oferi, te rog, câteva exemple care să inspire comunitatea mea?
- Magazinul Altrntv Shop a devenit unul dintre locurile mele preferate: comercializează numai produse autohtone sustenabile și a fost amenajat folosind materiale cu impact redus asupra mediului. De exemplu, pardoseala folosită este realizată din material reciclat, sistemul de iluminat inteligent eficientizează consumul de energie, iar mobila este creată din lemn achiziționat din România, din sursă verificată. Combinat cu design-ul vestimentar al Atelier Merci care susține proiecte umanitare.
- Alt brand care mi-a rămas în suflet este Doro-16 care ființează într-o clădire monument istoric ce a aparținut familiei Brătianu și comercializează produse sustenabile, predominant românești.
- Philocaly ar fi, de asemenea, de menționat, un magazin de obiecte vintage de suflet. În plus, imobilul în care se află este realizat după planurile arhitectei Virginia Haret Andreescu și are liftul original, restaurat, care încă funcționează.
Despre bucurii ale vieții
Ce femei te inspiră, Ana?
Sunt multe personalități care mă inspiră, de la toate persoanele pe care le-am întâlnit am ales să învăț câte ceva. Așa că îmi este tare greu să îți dau un răspuns unic la această întrebare. Plus că pot fi multiple valențe: profesional, din punct de vedere vestimentar, estetic, filantropic, academic și așa mai departe.
Dar o să îți dau totuși câteva nume: Regina Maria, Virginia Haret Andreescu (prima femeie arhitect din România), Silvia Șerbescu (prima mare pianistă de renume internațional, care a cântat inclusiv alături de Enescu).
Ce înseamnă pentru tine fericirea?
Fericirea are, pentru mine, definiții foarte volatile în funcție de momentul din viață (sau din zi) în care mă raportez la ea. Eu sunt foarte ușor fericită, am reușit să îmi modelez existența astfel încât să mă „fericesc” ușor:
- dacă văd un fluture colorat
- dacă stau câteva ore în liniștea naturii
- dacă explorez (sau mai bine zis, bântui) o casă istorică de una singură, astfel încât să îi înțeleg tăcerea
- dacă mă plimb cu căruțul cu copiii mei și cu o cafea (caldă) pe o stradă cu piatră cubică și cu clădiri istorice
- dacă ascult marea, dacă îmi aprind o lumânare și citesc o carte bună
- dacă descopăr în Arhive un document pe care îl căutam demult, dacă îmi zâmbește cineva în parc.
foto: Ana Rubeli, foto principală: Desene cu lumină, foto Andrei: Mirela Bale
