Scriam într-un alt articol de pe ralucaharabagiu.com că Zenobistele este genul acela de carte la care te vei întoarce în anumite momente din viața ta, fie că îți cere asta fetița din interiorul tău, fie pentru a găsi surse de inspirație pentru femeia care ești astăzi. În cea de-a doua categorie sunt eu acum, deci într-o căutare permanentă de muze, de femei asumate, reale, vulnerabile, dar cu "substanță" și o dorință de nestăvilit de a evolua fără să se abată vreun pic de la propriile valori și credințe.

Când am terminat de citit Zenobistele, am știut că este musai să o invit pe autoare, Cristiana Pantici, la o discuție despre cartea ei de debut, care mi-a plăcut mult, despre cele mai frumoase titluri pe care le-a citit, despre cum se poate transforma scrisul într-un soi de terapie și, desigur, despre ce înseamnă fericirea pentru ea. Și astfel, să o includ pe lista mea de #inspiringwomen.

Este un interviu pe care (cel mai probabil) îl vei citi cu pixul în mână, cu ceva notițe scrise până vei ajunge la ultimul rând și, sper eu, cu două-trei (poate și mai multe) cărți adăugate în coșul de cumpărături.

Am o fotografie alb-negru de la turtă în care se vede că am ales stiloul de pe tavă. Glumesc mereu cu mama că ăla a fost momentul în care destinul meu a fost scris de către cineva de acolo sus care a decis că acesta e talentul meu. Care este prima ta amintire legată de scris?

Mama mi-a povestit că la luatul din moț, fiindcă așa îi spune în zona Moldovei evenimentului pe care l-ai menționat, eu am ales un pix și un carnețel. Nu mai țin minte nimic din asta. Aveam un an. Prima mea amintire legată de scris în adevăratul sens al cuvântului a fost undeva pe la 11 ani. La 8 ani am început să țin jurnale, să povestesc cum a fost ziua mea, ce am mâncat, când m-am trezit, nimic interesant, însă prin clasa a 5-a, pentru că eram și o fire mai timidă, am început să povestesc în paginile unui carnețel cum merg noaptea goală pe o plajă. Am descris felul în care arătam, ce vedeam și simțeam. Atunci am fost copleșită de o libertate extraordinară.

Cât este pasiune, cât reprezintă terapie pură scrisul pentru tine?

Îmi dau seama că mai mereu am scris. Prima poezie pe care am schițat-o a fost pe la 7 ani, la orele de matematică obișnuiam să citesc povești clasice repovestite pe înțelesul copiilor și să scriu propriile compuneri pe copertele interioare ale culegerilor. Apoi au fost jurnalele pe care le am adunate într-un cufăr din lemn cu cheie făcut de tatăl meu. Apoi pagini de proze scurte scrise de mână sau prima mea tentativă de roman de la 14 ani.

Scrisul a fost mereu o nevoie. Era singurul fel în care mă puteam exprima. În copilărie iubeam, bineînțeles, păpușile și jucăriile roz, dar eram mult mai atrasă de cărți și agende.

Cumva nevoia de a scrie s-a împletit mereu cu pasiunea, și asta a dus de multe ori la un soi de terapie. Am vindecat multe răni din trecut așa. Zenobistele a fost un proiect terapeutic.

Care a fost momentul în care ai hotărât că e timpul să scrii și să publici o carte?

Nu a fost un moment anume. După o perioadă lungă în care aveam senzația că eșuam continuu, am simțit nevoia unei ancore. Mă îndepărtasem foarte mult de scris fiindcă consideram că nu pot face asta suficient de bine. Eram extrem de vulnerabilă și duceam războaie în interiorul meu, încercam să mă conving că trebuie să renunț la cel mai mare vis al meu.

Aveam Zenobisme.ro, blogul, unde mai scriam din când în când. Îi luasem un interviu Siminei Cernat, femeia care a stat 6 ani în Asia ca să se regăsească. Mi-a dat foarte mult curaj povestea ei și mi-am zis că pot să încerc să stau de vorbă cu o parte dintre femeile pe care le urmăresc și le admir. Apoi mi-a venit în minte conceptul de Zenobistele legat, bineînțeles, de blog.

De ce Zenobisme? ❤️

Zenobisme vine de la Zenobia lui Gellu Naum, un roman pe care l-am citit în urmă cu 3 ani și care m-a urmărit, după cum se vede, mult timp. Voiam ceva românesc, ceva aparte, aveam nevoie de un cuvânt care să definească femeile extraordinare și magice din țara noastră. Așa au apărut și Zenobistele.

Ce au în comun toate femeile (cu vârste cuprinse între 23 și 91 de ani) ale căror mărturii sunt incluse în cartea ta?

Nicio femeie din carte nu seamănă cu alta. Totuși am observat că multe femei care au reușit au în comun două lucruri: cititul și terapia.

Dincolo de datele istorice, de definiții din cărți și de pe internet, ce înseamnă pentru tine termenul “feministă”?

Așa cum spune și Rusanda Davideanu, creatoarea genților Bookletta, în Zenobistele, niciodată nu am căutat să spun că sunt feministă ca pe o amenințare.

Am descoperit feminismul singură, citind. A fost ceva foarte intim. Pentru mine, feminismul înseamnă egalitatea de drepturi indiferent de gen și lupta pentru siguranță.

Am scris - pe ralucaharabagiu.com - un articol intitulat Cele mai frumoase cărți, cele mai faine lecții despre viață. Care sunt cele mai frumoase cărți din care ai învățat tu cele mai faine lecții despre viață, Cristiana?

Nu pot spune că lecțiile de viață le-am învățat din cărți, ci mai mult din propriile experiențe. Însă, au fost câteva titluri care m-au marcat profund și au avut un rol în dezvoltarea mea. Vreau să menționez doar câteva:

Valurile, de Virginia Woolf. Vreau să evidențiez citatul ăsta cu care am relaționat mult:

N-am încă 21 de ani. Viața mă va frânge. Voi fi luată în râs până la sfârșitul zilelor mele. Ca o bucată de plută pe valuri, voi fi când săltată în sus, când prăvălită în jos, printre oamenii aceștia, bărbați și femei cu fața schimonosită și limba mincinoasă. Ca firul de buruiană, sunt azvârlită cât acolo de câte ori se deschide ușa. Sunt spuma care mângâie stâncile și se strecoară în ele, albă, oriunde. Dar sunt și o fată tânără, aici, în camera asta.

Maestrul și Margarita, de Mihail Bulgakov e una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit vreodată. Fragmentul în care Margarita se unge pe trup cu crema magică și începe să zboare deasupra orașului parcă mi-a dat aripi.

Ariel, de Sylvia Plath. Am citit integral volumul ăsta de poeme la începutul războiului din Ucraina, când abia mă mutasem într-o altă casă, abia împlinisem 23 de ani și după ce pierdusem încă un job. Lady Lazarus a fost textul care m-a făcut să renasc.

Citesc cărțile mele preferate de mai multe ori pentru că mă fascinează modul diferit în care mă raportez la ele odată cu trecerea timpului. Trăiești și tu această experiență cu anumite cărți?

Da, am simțit nevoia și dorința de a reciti unele cărți. În majoritatea cazurilor au fost titluri pe care le devorasem la o vârstă destul de fragedă și pe care nu mi le mai aminteam. Câteva exemple sunt Heidi, fetița munților, prima care pe care am citit-o singură la 8 ani și pe care am recitit-o de vreo două ori. Romanul Dragoste în vremea holerei, căruia i-am dat o șansă la 13 ani. Nu l-am putut termina atunci. Apoi la 15 ani l-am citit și prezentat în fața clasei la ora de română, apoi l-am reluat în primul an de facultate cu o cu totul altă maturitate. Acum mă gândesc să recitesc Ulisele lui Joyce.

Care este citatul tău preferat?

Nu ești femeie, ci lumina care cade pe flori – Virginia Woolf


Ce cărți / autori îmi poți recomanda fie din literatura română, fie din cea universală?

Depinde ce îți place să citești. De vreo 3 ani și ceva recomand cărți pe blog și canalele mele de social media, iar din aprilie scriu despre cărți și nu numai în Vice.

Din literatura română sunt câteva titluri pe care le-am adorat:

Nu te găsesc pe nicăieri, de Laura Ionescu (o poveste atât de emoționantă despre o mamă și relația ei cu fiicele)

Cele patru oglinzi ale adevărului, de Ana-Maria Negrilă (cu o scriitură extraordinară, Ana-Maria Negrilă te poartă în Suceava Evului Mediu și îți face cunoștință cu personajul principal, un puști care dorește să-și depășească condiția)

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, de Alina Nelega (istorisirea unui cuplu de lesbiene în comunism)

Vara în care mama avea ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac (ilustrarea legăturii puternice dintre o mamă pe moarte și copilul ei)

Cartea Blestemelor, de Andrei Ruse (reinterpretarea basmului Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte și primul volum din trilogia Ultimul împărat nemuritor, care te poartă într-o lume arhaică pur românească)

Din literatura universală:

Orice a scris Virginia Woolf. Poți începe cu Doamna Dalloway, femeia care s-a dus să cumpere singură florile

Clopotul de sticlă, de Sylvia Plath

Zilele trecute am terminat Curajul de a fi vulnerabil, de Brené Brown

O vară fără bărbați, de Siri Hustvedt

Autobiografia Isadorei Duncan – îți recomand să o cauți la anticariate, nu știu dacă s-a reeditat. Eu aveam 12 ani când am descoperit-o în biblioteca mamei mele. Și acum mă urmăresc anumite scene din cartea asta precum cea în care Isadorei îi moare un copil, se duce devastată pe plajă și îl roagă pe primul trecător pe care-l vede să-i mai ofere un bebeluș.

Care sunt challenge-urile unui scriitor român? Dar avantajele/ satisfacțiile?

Până la Zenobistele, am fost și sunt PR-ul editurii la care am publicat. De vreo 3 ani am analizat care sunt provocările autorilor români și ce înseamnă promovarea de carte. Pandemia și războiul au dus la o scădere a pieței de carte. Hârtia s-a scumpit, prețul a crescut, iar numărul cumpărătorilor a scăzut.

Apoi, din cauza programei școlare și a felului în care unii profesori de română prezintă lectura și clasicii noștri, foarte mulți cititori evită scriitorii români. O nouă colaboratoare a editurii mi-a spus recent că e prima dată când citește un autor român contemporan fiindcă toate lecturile obligatorii din timpul școlii au lăsat-o cu traume. Ceea ce e foarte trist.

Cam astea mi se par provocările. În rest, dacă tu, ca scriitor român, dorești ca povestea pe care ai scris-o să ajungă la cât mai mulți oameni, poți face asta promovând-o în mod constant. Dar trebuie să te ocupi. Să îți faci un program de postări în Social Media, să te împrietenești cu bloggeri și vloggeri, să te faci vizibil, să investești în reclame PPC și să nu te bazezi doar pe editură. Autorul trebuie să fie implicat, lucru care se întâmplă mai rar. Bineînțels, nu în toate cazurile.

Cred că satisfacțiile se manifestă diferit. Eu simt o bucurie extraordinară când citesc recenzii, când văd că anumite povești pe care le-am spus au atins oamenii. Cred că cea mai frumoasă întâmplare de când a intrat Zenobistele în librării nu a fost experimentată de mine, ci de Bogdana Goea, modelul care a pozat în Japonia pentru publicații mari. Mi-a zis recent că a fost la Electric Castle și cel mai minunat moment pe care l-a trăit la festival a fost când o fată drăguță s-a dus la ea și a întrebat-o dacă ea e Bogdana din Zenobistele, iar apoi i-a zis cât de tare a emoționat-o povestea.

Ce înseamnă pentru tine fericirea?

Când sunt cu adevărat liberă și împăcată cu mine atât la nivel emoțional, cât și fizic.

WAIT, DO YOU LIKE MY WORK?

Join my community

Click to get the good stuff 📩