Când mă întreabă lumea cu ce anume mă ocup, îmi place să răspund, pe lângă deja evidentul "scriu", și că sunt o "beauty seeker" prin excelență.
Îmi e greu să exprim în cuvinte emoția pe care o trăiesc atunci când descopăr oameni și locuri pe sufletul meu, genul ăla, așa cum zic eu, datorită cărora lumea asta chiar mai are o șansă.
Nu caut perfecțiunea, și nu doar pentru că sunt conștientă că nu poate fi atinsă, dar caut povești cu sens și substanță, persoane care își trăiesc viața to its fullest, care au pasiuni, ritualuri, valori și credințe pe care eu le consider a fi esențiale.
Și ador, efectiv îi ador pe cei care își folosesc talentul cu scopul de a aduce frumosul în lume, de a-l crea acolo unde nu este, fie de a-l evidenția acolo unde există, dar nu este observat de ochii neinițiați.
The young nomads sunt, așa cum îți poți da seama, my kind of people. I-am descoperit pe Roxana și Eman via două dintre muzele mele fav, Irina Moroșanu și Mara Coman. După doar câteva scroll-uri pe contul de Instagram, am zis că e musai să stau la povești cu cei doi fotografi.
Nu vreau să lungesc prea mult introducerea, căci fotografiile și răspunsurile lor reprezintă esența acestui articol.
Cine sunt The young nomads?
Deși "nomads" e la plural, de fapt, este o singură ființă, cu patru mâini, patru picioare și două perechi de ochi. Un androgin.
Ăsta și este atuul nostru: putem fi în două locuri deodată sau putem privi același lucru din două perspective total diferite.
Ne-am întâlnit în 2017. Fiecare cu bagajul și pasiunile sale. La scurt timp, a urmat o înlănțuire de decizii mari, asumate, care ne-au adus până în punctul de azi: doi îndrăgostiți care s-au căsătorit în mijlocul Deșertului Sahara, au lăsat tot și au plecat în Chicago, unde au muncit cu un singur scop - prima lor cameră foto.
Suntem amândoi fotografi și lucrăm împreună la majoritatea proiectelor. Uneori, lucrăm și separat pe proiecte, în funcție de natura lor.
Există și un aspect în munca noastră unde depindem unul de celălalt indiferent de proiect, și anume retouching și color correction. Taskul din urmă este puțin mai dificil pentru mine (Eman) din cauza faptului că sunt daltonist (colorblind), iar ajutorul Roxei a fost esențial încă de la început.
Dacă ar trebui să descriu contul de Instagram - deci și fotografiile realizate de voi - în trei cuvinte, acestea ar fi: minimalism, emoție, bun gust. “Semnătura” voastră stă sub semnul celor trei atribute?
Dacă acestea sunt cele trei cuvinte pe care ți le-a spus contul nostru de Instagram, înseamnă că ne-am făcut treaba bine.
Sunt trei cuvinte care dorim să ne definească atât în munca noastră, cât și în celelalte aspecte ale vieții.
Ce tipuri de fotografie realizați?
Fotografia în sine e ca o călătorie, cu multe drumuri. Ne-a plăcut să hoinărim pe toate aleile, să experimentăm, să descoperim ce ne place și ce ne inspiră.
Deși e timpuriu în cazul nostru să spunem hotărât pe ce drum mergem în acest domeniu, se pare că direcția noastră se îndreaptă într-un mod firesc către fotografia de portret.
V-am descoperit via două dintre muzele mele fav: Mara Coman și Irina Moroșanu. Ce femei te inspiră, Roxa?
Mă inspiră acele femei a căror prezență fascinează. În ele regăsesc modestia, tonurile poetice, bunul gust - ceea ce admir cel mai mult.
În plimbările mele, observ femei care au acel charm aparte, femei pe care aleg să le fotografiez ca să îmi rămână inspirație.
Însă, dincolo de prezența aceasta fizică, cred că cel mai mult mă inspiră femeile cu suflet de copil, senine, care iubesc viața sub toate formele ei.
Mi-a plăcut enorm o postare de-ale voastre: “Spend time together enough to become one”. Cum este să lucrați împreună?
Natural.
Pe contul de Instagram predomină fotografiile tip portret, inclusiv unele realizate în SUA. Ce anume vă inspiră atunci când realizați fotografii-portret și ce vă doriți să exprime rezultatul final?
Privirea. Privirea ne inspiră cel mai mult. De cele mai multe ori, e o privire care se întâmplă înainte de ședința foto în sine, înainte ca lentila să intervină între noi și subiect.
Apoi începe dificilul proces de a face invizibil aparatul de fotografiat. Vrem ca rezultatul final să exprime exact acea privire autentică pe care o are fiecare persoană atunci când nu există o cameră foto în preajmă.
Suntem fascinați de cât de multe poate transmite o simplă pereche de ochi: bunătate, fericire, nesiguranță, putere, inteligență și lista poate continua la nesfârșit.
Pornind de la această idee a luat naștere un proiect personal, în care fotografiem doar “poarta” către toate aceste emoții: The Human Door - o serie de imagini macro ale ochilor.
Citeam în cartea lui Meik Wiking – Arta de a-ți crea amintiri, despre site-ul The Burning House, unde erau postate imagini ale unor lucruri pe care oameni din lumea întreagă spuneau că le-ar salva dacă le-ar lua casa foc. Cel mai întâlnit lucru pe care l-ar lua oamenii cu ei dintr-o casă în flăcări este albumul de fotografii. De ce credeți că pozele au un rol atât de important în viața noastră?
În general, fotografia = amintire. Oamenii iubesc amintirile. Foarte multe experiențe le trăiesc fix pentru amintiri. Imaginează-ți o viață în care nu ai avea amintiri.
Viața ar fi lipsită de sens dacă am trăi astăzi ceva special și mâine nu ne-am aminti. Unele momente și detalii sunt uitate, chiar dacă parțial, dar le retrăim în momentul în care răsfoim acel album foto.
Indiferent că e o amintire plăcută sau nu, cumva ne ajută. Putem găsi inspirație, motivație, putere atunci când privim o fotografie din trecutul nostru și realizăm How far we’ve come.
Același sentiment îl trăim și noi de fiecare dată când ne întoarcem în locurile în care am copilărit - aproape un șoc când observăm cât de mult ne-am schimbat noi, dar nu și locul.
Este imposibil să ne deplasăm fizic în toate locurile din care avem amintiri, așa că apelăm la fotografii pentru a retrăi anuminte momente și pentru a ne compara cu noi din trecut.
"Details matter. They create depth, and depth creates authenticity." este unul dintre citatele mele preferate tocmai pentru că celebrează o valoare pe care eu o prețuiesc tot mai mult odată cu trecerea timpului: autenticitatea. Cum vă raportați voi la acest citat?
Autenticitatea este o valoare tot mai rară astăzi. De aceea, credem că este și mai mult prețuită de unii dintre noi. Să fim sinceri, dacă am putea, am desființa filtrele foto din aplicațiile de social networking.
Considerăm că aveam suficiente filtre în era pre-internet (makeup excesiv, în limbaj, în purtarea diferită de acasă față de cea din public etc), ca să mai fie nevoie să folosim alte filtre digitale, care nu fac decât să scadă stima de sine celor care le folosesc și să creeze o imagine falsă publicului.
Din aceste motive, nu suntem adepții retouch-ului excesiv și fără sens. Alegem să retușăm imperfecțiuni temporare, dacă este cazul, astfel încât să nu se piardă din autenticitate.
Inclusiv când vorbim despre editul final al fotografiilor noastre încercăm să fie cât mai apropiat de realitate, chiar dacă sunt în trend anumite preset-uri.
Ne punem de fiecare dată întrebarea: "Dacă privim fotografiile astea peste 8-9 ani, vom fi mândri de ele în felul în care le-am editat?".
Ne plac cicatricile și ridurile, pentru că fiecare spune o poveste.
- Ridurile "laba gâștii” din dreptul ochilor ne spun cât de mult a râs o persoană.
- Cearcănele evidente ne spun despre munca și nopțile nedormite adunate de-a lungul vieții.
- Cicatricile le considerăm tatuaje făcute de viață, neprogramate.
Să ai curajul să te pozezi cu ele cu încredere - ăsta e un alt mod de a fi autentic.
Ce înseamnă fericirea pentru voi?
Fericirea e un cuvânt atât de mare. Chiar de neatins pentru unii dintre noi.
Poate fi definit în nenumărate feluri. Însă ca un răspuns general, putem spune că fericirea pentru noi e o colecție de momente frumoase pe care le adunăm în fiecare zi.
