Mă inspiră persoanele creative, talentate, cele care își ridică profesia la rang de artă. Mai mult decât atât, unul dintre motivele pentru care ador revistele de fashion (mai ales Vogue) este strâns legat de pasiunea mea pentru fotografii și oamenii din spatele aparatului. Am găsit întotdeauna fascinantă viziunea unui fotograf, atenția impecabilă pentru detalii și modul desăvârșit prin care reușește să transpună prin intermediul aparatului foto stări, emoții, povești, să surprindă frumusețea sub toate formele ei.

Felicia Simion este una dintre fotografele pe care le admir nu doar pentru talent, ci și pentru că își îmbracă fiecare fotografie, fiecare shooting într-o poveste care merită auzită, văzută, apreciată și mai ales tratată ca pe o sursă de inspirație.

PS: Feliciei i-a fost publicată una dintre fotografii în Vogue Portugalia. VOGUE! How wonderful is that?

R: Când ți-ai dat seama că ești pasionată de fotografie și ce amintire ai legată de prima poză pe care ai făcut-o?

Felicia: Aveam 13 ani când ceva m-am îndrăgostit iremediabil de fotografie. A venit din senin, fără să o chem, deși, cumva, cred că dorința a existat dintotdeauna în mine. Țin minte că una dintre primele fotografii pe care le-am făcut a fost pe când aveam vreo 5 ani și eram la mare în România împreună cu părinții mei. Eram pe atunci fotograful de serviciu al familiei, cu un aparat pe film, de plastic, și un deget arătător pus oblic în colțul din dreapta sus, cât să obtureze o bucată de cer.

R: Simone de Beauvoir spunea că nu te naști femeie, ci devii. Este valabil și pentru un fotograf? Sunt de ajuns cursurile și experiența dobândită în ani de practică pentru a fi un fotograf bun? Sau trebuie să ai un talent nativ, un al șaselea simț pentru a excela în această meserie?

Felicia: Cred că te naști un pic și devii mai mult. Cred cu tărie că este o combinație între talent și muncă asiduă, continuă. Dacă mă uit la fotografiile pe care le făceam acum zece ani, cu greu aș putea selecta câteva pentru portofoliu – totodată, nu mă rușinez, căci știu cum sunt începuturile, ci zâmbesc empatic către eul de atunci: (prea)visător, timid, dar cu o chemare adâncă spre artă.

Când mă gândesc la ceea ce m-a format, mă gândesc mai întâi la anii de practică, de eșec și reușită, de cursuri pe care le-am urât și cursuri pe care le-am iubit, de întrebări fără răspuns și răspunsuri fără întrebări.

Ceea ce sunt acum reprezintă rezultatul unui cumul de experiențe și variațiuni ale ființei-care-eram și ființei-care-devin.

R: Ce tipuri de fotografie realizezi?

Felicia: Greu de stabilit chiar și după atâția ani. De la fotografie fine art la genul portret și documentar, am încercat să mă strecor prin mrejele atâtor direcții, găsindu-mă și regăsindu-mă în atâtea locuri, gândindu-mă și răzgândindu-mă de atâtea ori. Nu cred că m-am definit ca fotografă, dar nici nu caut să o fac. Am o abordare oarecum pluralistă – asta îmi este și nu îmi este de ajutor, dar este ceea ce îmi place să fac, să fiu.

R: Care sunt challenge-urile meseriei de fotograf?

Felicia: Oh, sunt atât de multe, cel puțin în cazul meu. De la nevoia constantă de inspirație, căutările nesfârșite, goana după noutate, la inconsistența meseriei – faptul că fotografia nu este o sursă invariabilă de venit și că tot timpul trebuie să mă pliez în mai multe direcții pentru a mă susține (ședințe foto, vânzare de print-uri, cedare de drepturi de autor etc.)… este un challenge continuu care mă obosește, dar mă și ține în priză.

Au fost multe dăți când m-am întrebat dacă nu ar fi mai bine să mă încadrez într-un job 9 to 5, să iau o altă cale.

Dar de fiecare dată m-am întors către fotografie, așa cum e ea acum, și, în fond, către mine însămi.

R: Unde îți găsești sursele de inspirație?

Felicia: Inspirația vine atunci când mă fascinează ceva anume – poate fi o altă imagine, fie ea o fotografie, sau o pictură, o ilustrație, sau un text, sau un peisaj, sau un om. Inspirația este peste tot, dar nu tot timpul sunt la fel de deschisă către ea.

Sunt perioade și perioade, iar viața personală influențează cu siguranță viața creativă. De fapt, în cazul meu, se contopesc, delimitarea fiind extrem de vagă.

R: Ce înseamnă pentru tine un cadru foto reușit?

Felicia: Sunt mulțumită atunci când reușesc să transmit către oameni mesajul unei fotografii, atât emoțional, cât și conceptual.

Mai sunt mulțumită când îmi reușește o compoziție frumoasă, curată, clară și citibilă.

R: Este o continuă dezbatere despre pozele prelucrate excesiv. Care sunt, din punctul tău de vedere, do’s and dont’s atunci când prelucrezi o fotografie?

Felicia: Am început să lucrez prelucrând intens fotografiile, întrucât am fost dornică să învăț Photoshop pe cont propriu. De la acel tip de prelucrare am înaintat către una aproape minimală, excepție făcând fotografiile fine art care au un concept ce nu se pierde, ci se dezvăluie prin intermediul prelucrării.

Cred că depinde de ceea ce vrei să transmiți prin imagine – acolo unde are sens să folosești filtre, să decupezi, să adaugi în context etc., pentru a evoca un anumit concept, nu văd nimic greșit în a te folosi de tool-urile la îndemână. În rest, prefer naturalețea și cumințenia în prelucrare.

R: Care a fost cea mai inedită ședință foto pe care ai făcut-o până acum?

Felicia: Hmm, au fost multe inedite, dar cred că să mă îmbrac într-un costum din cap până în picioare și să mă plimb prin deșert, prin lac de sare și printre pietre vechi de 2000 de ani, în America de Sud, a fost una dintre cele mai inedite.

R: Când lucrezi la un proiect / shooting, cum reușești să găsești un echilibru între amprenta personală și cerințele clientului?

Felicia: Cred că din punctul ăsta de vedere sunt destul de norocoasă, întrucât, de cele mai multe ori, cerințele clientului urmăresc chiar aplicarea amprentei personale. Oamenii cu care colaborez îmi cunosc și îmi apreciază stilul de fotografiere și de prelucrare, încât, în majoritatea cazurilor, proiectele curg de la sine.

R: Urmărești pe Instagram fotografi români sau străini? Ai câteva recomandări?

Felicia: Sigur! Ca fotografi români pe care îi urmăresc cu drag, recomand pe Clara Duran, Alina Negoiță, Mihaela Coman, Lavinia Cernău, Andreea Mitran, Gabriel Drănău, Hajdu Tamás, Dora Mois,  Cosmin Bumbuț, Andrei Pungosvchi, Ioana Cîrlig  și ar mai fi mulți, mulți alții.

R: Fotografii color sau alb negru?

Felicia: Color.

R: Fotografii în natură sau în studio?

Felicia: În natură.

R: Unde te pot găsi cei interesați?


Felicia: Pe website-ul meu personal, pe Instagram și pe Facebook.

În rest, făcând naveta între București, Craiova și micul sat în care mă mai refugiez cu familia.

R: Ce înseamnă pentru tine fericirea?

Felicia: Fericirea înseamnă o zi petrecută fain. Fie că sunt împreună cu familia mea, fie că lucrez, cu o ceașcă de cappuccino aici-sau-la-pachet, fericire e când mă pun în pat și abia aștept să mă trezesc din nou.

Mai poți citi:

Andreea Mira, fotograf: Să fii atent la ce e în jurul tău, dincolo de ceea ce văd alții, este o artă

Brîndușa Iacob, fotograf de stare

Pentru mai multe povești despre oameni inspiraționali și locuri faine, despre mine, mă poți urmări și pe Instagram.