WAIT, BEFORE YOU READ!

Join my community

Click to get the good stuff 📩

Cum pot fi ajutați copiii de către părinții lor să înțeleagă mai bine emoțiile astfel încât să le poată gestiona mai ușor, de ce nu este sănătos să ne inhibăm emoțiile mai puțin plăcute sau să îi spunem copilului că este rușine să facă un anumit lucru, cum putem hrăni stima de sine a copilului, ce înseamnă pedeapsa și recompensa? Sunt câteva dintre subiectele despre care am discutat cu psihologul Andreea Popovici.

Andreea, este corect să împărțim emoțiile în pozitive și negative?

Este o tendință naturală să împărțim lucrurile în bune și rele, albe și negre. Sunt emoții plăcute și emoții mai puțin plăcute care ne ajută să explorăm și să învățăm mai multe despre noi și corpul nostru. De exemplu, sentimentul de nesiguranță (frica), deși la bază este reprezentat de o emoție negativă, ne ajută să ne protejăm și să ne ferim de pericole.

Este și cazul emoțiilor precum dezgustul (evităm o mâncare alterată, spre exemplu), furia (perspectiva evolutivă ne expune motivul pentru care am evoluat ca specie cu această  emoție în repertoriul nostru), anxietate (dacă înțelegem bine gândurile care stau la baza acestei emoții).

Nu știu dacă este corect sau nu să împărțim emoțiile pe categorii, însă cred că este important să învățăm să denumim emoțiile pe care le simțim și să înțelegem impactul lor și legătura dintre acestea și corpul nostru. Toate emoțiile fac parte din noi și este indicat să le acordăm atenție, să ne “împrietenim” cu ele.

Cum putem explica celor mici că este perfect firesc și uman să simtă nu doar bucurie, satisfacție, mândrie, ci și furie, tristețe, frustrare și, în același timp, cum îi putem ghida astfel încât să nu își inhibe emoțiile negative, ci să reușească să le gestioneze mai ușor?

Cât mai natural și mai onest, în funcție de vârsta celui mic! Astfel putem aborda absolut orice subiect, nu doar cel referitor la emoții. Recomand ca părinții să manifeste deschidere în fața curiozităților copiilor și să încerce să răspundă nevoilor lor de a se cunoaște. Pentru a nu-și inhiba emoțiile negative este foarte important ca cei mici să nu fie certați când manifestă aceste emoții. Toți avem momente de tensiune, este important să nu fim certați pentru ele, să nu simțim vinovăție în raport cu sentimentele noastre negative.

În momentul în care copilul manifestă o emoție – fie pozitivă, fie din gama celor “negative”, părintele îi poate explica celui mic denumirea emoției pe care acesta o trăiește și cum arată ea (cum sunt ochișorii poziționați, gura, mânuțele, postura corpului). Astfel, cel mic intră în contact cu propriul corp și devine ancorat în prezent, conectându-se cu nevoile sale.

Cum poate un părinte să își ajute copilul care este excesiv de rușinos?

Rușinea vine din teamă și poate fi însoțită de un stil parental cu accent prea mare pe un tipar hiperprotectiv. Copiii trebuie încurajați să exploreze mediul - și cel din afara casei - să lege relații de prietenie, să testeze realitatea în care trăiesc și să nu fie privați de o experiență mai puțin plăcută, doar ca să nu sufere.

Știu, ca părinte doare cel mai tare să îți vezi copilul că suferă (nu doar fizic, ci, de exemplu, dezamăgirea unei relații de prietenie eșuate), dar dacă nu adună această experiență, cum altfel va învăța să își gestioneze emoțiile?!

Părintele își poate ajuta copilul fiindu-i alături, dar nu protejându-l excesiv. A căzut, îl voi ajuta să se ridice și îl voi încuraja să mai încerce încă o dată.

Ce impact și ce urmări pot avea remarcile de genul: ‘e rușine să faci x lucru’, ‘râd copiii de tine’, ‘uite că x-ulescu poate, tu de ce nu poți?’ asupra laturii emoționale a unui copil?

Cred că aceasta este moștenirea grea pe care o au părinții de la bunici și aceștia de la părinții lor. E mai ușor să spui “e rușine” decât să explici de ce nu e în regulă să manifeste un anumit comportament în public sau să îi predai copilului exact situațiile și contextele în care are voie să manifeste aceste comportamente “rușinoase”.

Însă, pentru că interacționez mult cu cei mici, văd că aceste comportamente care ajung să fie catalogate drept rușinoase sunt tocmai acele comportamente naturale, ce țin de natura corpului uman. E normal pentru copii să dorească să exploreze corpul, indiferent că asta înseamnă să scoată limba sau să își atingă zonele intime – este important să normalizăm aceste comportamente, să nu încărcăm inutil copilul cu sentimente de vinovăție pentru că este curios.

Altfel, vom ajunge în situația de a crește un copil care se va ascunde cu orice preț de părinți, nu va aborda deschis niciun subiect cu aceștia.

Cum afectează ‘bagajele’ din copilărie viața de adult, Andreea? La ce anume ar trebui să fie atent un părinte astfel încât ASTĂZI să nu îi creeze copilului un disconfort care îl va urmări permanent de-a lungul vieții sale?

Exact ce spuneam câteva rânduri mai sus, că și noi venim cu “bagajele” noastre de la părinții și bunicii noștri. Este un proces permanent de dezvoltare personală și de autocunoaștere.

Trebuie să ne acceptăm vulnerabilitățile și limitele: nu neapărat să mergem la psiholog, însă să fim în contact cu noi înșine.

Pentru copii, lucrurile sunt simple. Ei au nevoie de răspunsuri și de predictibilitate. Dacă azi e verde și mâine tot verde trebuie să fie – apropo de limite. Cred că dându-i copilului un sentiment de siguranță, asta îl va ajuta să crească cât mai armonios, împăcat cu el și cu ceilalți.

Când anume se impune o vizită la psiholog pentru gestionarea emoțiilor unui copil?

Înainte ca emoțiile să fie însoțite de comportamente de agresivitate (față de sine, dar și față de ceilalți – inclusiv mama și tata). Trebuie să fim conectați cu realitatea copilului, să cerem feedback de la creșă/grădiniță despre copil și relațiile pe care acesta le dezvoltă în mediul din afara casei. De asemenea, trebuie “urmărite” interacțiunile copilului cu ceilalți atunci când este însoțit de părinte (în parc, la magazin, în vizită etc.)

Există un citat care circulă des pe internet și spune ceva de genul: 'nu îi spune copilului tău doar cât de mândru ești tu de el, ci spune-i să fie și el mândru de el însuși'. Cum putem hrăni stima de sine a copilului fără a ajunge însă în nicio extremă?

Cu echilibru, nici prea mult, nici prea puțin. Da, acolo unde este o performanță, o reușită, a învățat ceva nou, a gestionat o situație dificilă independent, a fost onest față de părinte, cu siguranță copilul trebuie felicitat și încurajat. Însă trebuie atenționat și în situațiile în care ceva nu este în regulă.

Ce facem cu ‘pedepsele’ și cu ‘recompensele’? Cum afectează cele două latura emoțională a unui copil?

Aș vrea să clarific puțin termenii. “Recompensă” înseamnă orice crește probabilitatea ca un copil să manifeste în viitor comportamentul pe care l-am întărit (recompensat).

Când spun pedeapsă, mă refer la orice descrește probabilitatea ca un comportament să mai apară în viitor.

Trebuie facută o analiză foarte atentă a celor 2 componente și întotdeauna să optăm în primul rând pentru recompensă. Pedeapsa este ultima soluție – iar aceasta nu înseamnă o palmă sau pusul la colț – nu doar pentru că afectează copilul, dar și pentru că s-ar putea să avem surpriza să nici nu funcționeze, să nu obținem rezultatul dorit, ci doar să “vătămăm” stima de sine a copilului și încrederea pe care acesta o are în el și în noi.

Pe Andreea, o poți găsi pe pagina de Facebook Andreea Popovici – Cabinet individual de psihologie sau pe site-ul www.andreeapopovici.ro.

❓Tu la ce strategii apelezi pentru a-ți gestiona mai ușor emoțiile? Sau cum îți ajuți copilul să își gestioneze mai ușor emoțiile?

WAIT, DO YOU LIKE MY WORK?

Join my community

Click to get the good stuff 📩

Foto: Andreea Popovici