Ce trebuia să fie un interviu despre un splendid brand românesc s-a transformat într-o discuție despre arta de a trăi frumos, un manifest pentru estetic, feminitate, senzualitate, simplitate și autenticitate.
Am cunoscut-o pe Isabelle Vijiiac, intervievata mea de astăzi, la finalul anului trecut, în urma unei vizite la atelierul ei din Bibescu Vodă 19. Am stat la povești de parcă eram niște prietene vechi care nu se mai văzuseră de ani buni.
I-am admirat creațiile expuse pe umerașe și am probat una dintre cele mai frumoase rochii care mi-au răsfățat vreodată corpul. Am mai povestit despre relația atipică pe care am avut-o cu rochiile, dar vreau să las din nou aici atât: Atelier Isabelle Vijiiac este unul dintre brandurile made in Ro cărora le datorez maniera în care acest item vestimentar mi-a construit feminitatea from scratch.
Când ne-am văzut, la finalul anului trecut, mi-ai povestit despre moștenirea primită de la bunica maternă, mai exact dragostea, respectul, curiozitatea pentru meșteșugul care dă viață țesăturilor: croitoria. Ce anume te-a fascinat cel mai profund la activitatea bunicii tale?
Fac parte dintre acei norocoși care au avut o legătură strânsă cu bunicii, în special cu bunica din partea mamei. Am copilărit în multe vacanțe la țară, și eram mereu în preajma lor, învățând toate orânduielile vieții simple, dar solicitante din cotidianul lor.
Bunica mea, Silvia, era pasionată de frumos care, pentru ea, lua forma hainelor și a micilor decorațiuni din casă - știa să coasă, să împletească, să brodeze, să țeasă, să croșeteze.
Noi le-am spune azi hobby-uri sau pasiuni, dar pentru femeile din acea perioadă erau deprinderi uzuale și necesare într-o gospodărie, pentru că nu aveai atât de multe opțiuni de unde să le cumperi sau nu aveai resursele materiale.
Am fost atrasă inevitabil, și aș spune iremediabil de acele țesături pe care le transforma în cele mai elegante deux-pièces-uri și rochii, dintr-o vâscoză similară mătăsii, stofe și catifea.
De obicei, bunicul se întorcea din plecările lui prin țară cu aceste cupoane de material, iar bunica făcea magie. Așa credeam eu, când vedeam acel material transformându-se, în câteva ore, în cea mai frumoasă rochie, cu care mă mândream apoi printre fetele de pe ulița satului.
Într-o zi, am rugat-o să mă lase să încerc și eu să cos, să-mi fac ceva „frumos”.
A ieșit o fustă tubulară, cu flori, pe care am încrețit-o cu elastic. Iar experiența asta m-a vrăjit, și de aici a pornit totul.
Evident, am trecut prin etapa rochii pentru păpuși (bunica a păstrat două dintre ele îmbrăcate în mireasă, rochii cusute într-o după-amiază când eram foarte răcită și cu febră, am fost ca într-o transă, pentru că nu-mi amintesc exact când am tăiat rochia de mireasă a mamei ca să le fac lor volanele și jupele rochiilor).
Ulterior, am aplicat această joacă de-a creația și pe hainele mele, mai ales în perioada liceului. Desenam mereu idei noi, căutam materiale, modificam hainele mamei sau ce îmi mai cumpăram eu (acum, termenul ar fi upcycling), vopseam pulovere și blugi, aplicam tot felul de accesorii pe haine.
Experimentam cu stilul meu, iar asta m-a făcut să-mi doresc ca joaca să nu rămână aici. De aceea, am și ales să urmez cursurile Universității de Artă din București, să descopăr această lume fascinantă a modei.
Privind în urmă, mi-aș fi dorit ca bunica să fi avut timpul necesar pentru a duce, asemenea mie, pasiunea ei mai departe, o șansă pe care eu am avut-o datorită mamei, a cărei susținere necondiționată am avut-o mereu.
Mi-ai povestit și despre cum, dar mai ales din ce piesă vestimentară ai creat primele haine pentru păpuși, pe care le-ai păstrat până în prezent. De ce este și astăzi atât de important pentru tine acel moment?
Pentru mine, ele reprezintă un arc în timp de la felul în care percepea copilul din mine formele și culorile atunci, într-un mod naiv, dezinvolt, fără limite impuse de strategii de comunicare cu lumea exterioară la nevoia de a găsi nișe în piața asta atât de vastă a designului vestimentar, de a fi mereu vizibil prin ceea ce creezi.
E o libertate de care nu cred că ne mai putem bucura ca adulți, acest wanderlust al imaginației. Sunt, pentru mine, asemenea unor talismane norocoase.
Cum a prins viață brandul de haine care îți poartă numele și care sunt valorile care îl definesc?
Nu a fost un gând care a încolțit imediat după absolvirea facultății, nu aveam curajul atunci să fac acest pas. Dar după câteva job-uri pasagere și mai deloc creative, am luat o pauză de jumătate de an în care m-am gândit serios ce aș vrea să fac mai departe.
M-am întors natural la ceea ce iubeam: am schițat câteva rochii, am croit și cusut modelele cu ajutorul unei croitorese din orașul natal și m-am întors la București cu ideea de a porni ceva pe cont propriu, fără resurse sau investiții în brandul meu, pe care îl denumisem la acea vreme LaChatterie.
L-am purtat pe la toate târgurile de profil, cele care reuneau în același spațiu piese de designer și produse vintage.
Și a prins aripi, a crescut organic, prin recomandările pe care le primeam, apariții în reviste, colaborări cu artiști, proiecte foto și multă, multă muncă, dăruire din partea mea.
A fost o perioadă foarte solicitantă, dar oboseala aceea îmi aducea bucurie pentru că îmi vedeam „copilul” crescând atât de frumos.
Ulterior, am mutat spațiul de creație în atelierul unde acum este showroom-ul Atelier Isabelle Vijiiac, nume pe care am ales să-l dau pieselor ce-mi poartă semnătura acum 6 ani, un pas firesc odată cu evoluția esteticii brandului LaChatterie.
Dacă la început îmi plăcea să experimentez cu o multitudine de țesături, culori, imprimeuri, de multe ori cu tente ludice, acum sunt mult mai atentă la materialele pe care le folosesc, încerc să le evit pe cele sintetice și să păstrez o coerență a siluetelor de la sezon la sezon, chiar dacă aduc noi elemente de design în fiecare colecție lansată.
Atunci îmi doream ca hainele mele să se facă remarcate prin abundența cromatică și elementele decorative, acum îmi doresc ca ele să treacă testul timpului prin țesăturile de calitate și designul atemporal, cu linii minimaliste, dar în egală măsură cu acel je ne sais quoi fermecător și feminin.
De ce ai ales rochia ca vedetă a creațiilor tale?
Această piesă vestimentară are un loc aparte în toate colecțiile mele. Este singura constantă a parcursului meu artistic. Am asociat-o mereu cu imaginea copilăriei, a zilelor leneșe de vară petrecute cu picioarele goale pe malul mării sau purtându-mă cu lejeritate în explorările urbane prin orașele unde călătoream.
Rochia îmi inspiră feminitate și ușurința de a-mi lăsa corpul să se simtă liber.
În mod aparte, am o afinitate pentru rochiile cămașă inspirate din moda anilor 50’-60’, atât de ușor de accesorizat cu espadrile sau teniși, coșuri împletite de paie și pălării sau flori prinse în împletituri boeme.
Au acea eleganță atemporală care complimentează, într-o manieră plăcută, silueta femeii. Sunt versatile și te pot scoate mereu din încurcătura clasicei întrebări: "Eu cu ce mă îmbrac azi?", cu care cred că ne-am confruntat toate la un moment dat.
Tot în timpul vizitei mele la atelier, m-am îndrăgostit iremedial și de gulerele detașabile pe care le creezi. Cum se integrează acest accesoriu în moda zilelor noastre?
Trebuie să mărturisesc că am perioade tot mai dese când sunt nevoită să mă îmbrac lejer, în blugi și o cămașă/t-shirt, pentru că mă deplasez foarte des cu bicicleta prin București, și am simțit nevoia de a integra ceva romantic în ținuta mea.
Așa a venit inspirația de a crea gulerele Delphine, initial pe un alb imaculat, apoi cu imprimeuri florale și funde multicolore. Ulterior, am început să le gândesc ca pe un accesoriu permanent al rochiilor, o completare delicată și feminină a lor, cu broderii și volane jucăușe pe alocuri.
Atuul lor este că pot transforma o ținută pe parcursul zilei, într-un timp foarte scurt și cu un efort minim de styling.
Ce materiale folosești și de ce ai optat pentru acestea în detrimentul altora?
Când am pornit pe acest drum cu primele piese, îmi plăcea să experimentez cu o multitudine de țesături. Eram fascinată de modul diferit în care acestea se prelucrau folosind aceleași tipare, dar croite din materiale diferite.
Era o perioadă în care accentul era pus mai mult pe joacă, descoperire, reinterpretarea convenționalului legat de ceea ce se purta.
Acum, atenția mea este îndreptată pe realizarea de modele versatile, ce pot fi adaptate cu ușurință în diverse ținute și pot fi purtate pentru o perioadă mai lungă de timp.
Încerc să gândesc producția în termeni sustenabili, de aceea, am ales să folosesc fire textile naturale în detrimentul celor sintetice, precum inul sau bumbacul, controlând pe cât posibil proveniența lor.
Inul, de exemplu, este o țesătură prietenoasă cu mediul înconjurător pentru că necesită mai puțină apă în prelucrarea lui decât bumbacul și îmbunătățește calitatea solului.
Prin comparație cu industria fast fashion care promovează consumul de trenduri cu o rapiditate năucitoare, piesele din atelierul meu sunt realizate pe comandă. Nu am un stoc în atelier, ceea ce mă ajută să reduc la minimum risipa de material. Încerc pe cât posibil ca prin ceea ce fac să am un impact cât mai redus asupra naturii.
Rochiile tale îmi inspiră, pe lângă un omagiu adus feminității, un vibe de vacanță, de dor de ducă, de călătorit în destinații însorite, înnobilate de frumusețea unor peisaje asemenea celor din Franța și Italia rurale. Ce te inspiră atunci când gândești un model de rochie?
Călătoriile au făcut mereu parte din procesul creativ. Mă inspiră fiecare loc nou pe care îl descopăr pe meleagurile străine. Italia este printre iubirile mele dintâi și rămâne mereu o destinație preferată. Vin mereu încărcată cu idei pentru viitoarele piese din atelier.
Una dintre rochiile cele mai adorate a fost Ondine Lemonade, o piesă realizată dintr-un bumbac imprimat cu lămâi și flori de iasomie, un laimotiv în estetica italiană. Amellia, o altă rochie emblematică a atelierului, o prezență constantă prin silueta ei de câteva sezoane încoace, a fost inspirată de străzile pariziene cu micile lor cafenele cochete.
Iar culorile țărmurilor scăldate în ape turcoaz prin alăturarea cu vegetația tipic mediteraneană reprezintă puncte de pornire în alegerea paletei cromatice a colecțiilor de primăvară-vară.
Îmi place apoi să-mi imaginez că multe dintre rochiile acestea vor călători alături de femeile pentru care le creez, în aceste colțuri de lume, vor aduce bucurie celor care le poartă și admirație celor care le privesc.
Dar aceste voiaje sunt doar o mică parte din elementele care pot declanșa acele momente revelatoare ce stau la baza unei noi rochii. Ultima oară am avut un astfel de moment în timp ce udam florile în atelier.
Iată cum muza mea capricioasă și-a făcut apariția în cel mai neașteptat moment, fără să o caut eu. De aceea, am mai mereu la îndemână un creion și o agendă pe care să iau notițe.
Știu că fiecare piesă creată de tine are o însemnătate aparte, dar te rog să-mi spui care dintre ele ți-a rămas lipită de suflet mai tare decât restul?
Glumesc de multe ori și asociez aceste piese vestimentare cu niște copii, pe care nu cred că aș putea să-i iubesc în mod diferit. Toate îmi sunt dragi. Le redescopăr în momente diferite și în contexte diferite.
Îți pot spune, în schimb, pe care o împachetez cel mai des atunci când plec într-o călătorie: rochia cămașă, din in sau bumbac, într-o nuanță aprinsă de albastru cobalt sau corai, albă sau cu un imprimeu floral, până aproape de glezne, fluidă și ușoară.
Este rochia care mă poate purta de dimineața până seara în explorările mele urbane, și are avantajul de a putea fi transformată dintr-o rochie casual într-una de cocktail prin accesoriile care o completează.
Cum este femeia care își răsfață corpul - și sufletul - cu haine semnate Isabelle Vijiac?
O femeie care nu se teme să poarte cu dezinvoltură orice obiect vestimentar în care se simte frumoasă.
Poți observa cu ușurință o femeie care se simte pe deplin confortabil în corpul ei, pentru că nu se supune tendințelor, ci abordează cu eleganță și curaj un stil propriu, în care hainele devin doar o extensie a personalității, nu însăși definiția ei.
Sau poate asemenea mie, se lasă sedusă de elementele care pun în valoare măiestria cu care a fost creată acea haină și își doresc să investească într-o piesă ce va trece testul timpului prin croi, țesături și finisaje.
Moda este privită - nu de puțină lume - ca fiind o toană, o frivolitate căreia nu merită să îi acordăm prea multă atenție...sau bani. Care este, de fapt, rolul hainelor în viața noastră, pe lângă cel de a ne acoperi corpul?
Moda a avut, de-a lungul timpului, o evoluție în funcționalitate hainelor. A migrat de la scopul lor primar, acela de a ne proteja corpul, la transformarea lor într-un limbaj nonverbal care definește statuturi și norme sociale, crâmpeie de visuri și dorințe ascunse, mesaje pe care mulți dintre noi nu avem curajul să le transmitem verbal.
Poate deveni, în același timp, și un limbaj al seducției care permite corpului să se dezvăluie in intimitatea lui. Pentru mine, colecțiile sunt un proces de reflecție, de meditație, descoperire. În hainele mele se împletesc, laolaltă cu țesăturile și tiparele rochiilor, gândurile și trăirile mele.
Îmi place să cred că rochiile mele creează poeme nebănuite în inima celor care le poartă. Eu le percep ca pe niște călătorii vizuale.
"Details matter. They create depth, and depth creates authenticity." este unul dintre citatele mele preferate tocmai pentru că celebrează o valoare pe care eu o prețuiesc tot mai mult odată cu trecerea timpului: autenticitatea. Cum te raportezi tu la acest citat, Isabelle?
Sunt mereu în căutarea de noi modalități de a comunica viziunea mea despre frumos, feminitate, senzualitate, simplitate și autenticitate.
Îmi place să cred că am reușit să creez o legătură între felul meu de a-mi imagina lumea care mă înconjoară și femeile care descoperă bucuria de a purta hainele create de mine.
O lume în care fericirea de a te lăsa învăluită de o haină nu aduce cu sine doar confortul croiului și al țesăturii, ci și sentimentul de libertate și lejeritate cu care pășești prin lume.
Hainele scot la iveală fragmente intime din care ne este alcătuită ființa și construiesc pentru noi o infinitate de povești cu final nebănuit.
Despre made to measure...
O filosofie simplă cu care am rezonat de când am descoperit pasiunea pentru modă în copilărie. M-a fascinat ideea că haina este asemenea unei extensii a personalității noastre, ca o completare estetică a interiorului, și nu ca un trend de urmat.
Am înțeles din copilărie, privind-o pe bunica cum își cosea singură veșmintele, cât de esențial era ca acea haină să-ți complimenteze armonios silueta. Și am căutat să transpun acest ritual în hainele create de mine, să ofer acest lux affordable de a avea haine personalizate pe dimensiunile și nevoile fiecărei femei.
Totul pornește de la schița unui model de rochie din colecțiile atelierului, pe care reinterpretez proporții, culori și imprimeuri într-un echilibru grațios cu silueta clientelor care trec pragul atelierului meu.
Ce ritualuri menite să-ți hrănească arta de a trăi frumos ai?
Îmi place să-mi încep diminețile fără grabă, cu timp pentru mine, în care să citesc sau să notez idei, să fac un workout care mă încarcă cu energie pozitivă sau să fac o plimbare prin parc, să mă bucur de natură și liniște.
Recent, am citit o carte care mi-a schimbat percepția despre iarnă, acest sezon pe care înainte îl percepeam ostil și mohorât, eu fiind o persoană îndragostită cu desăvârșire de zilele de vară, sursa de inspirație eternă.
Pentru mine, lumina soarelui este binecuvântare pentru trup și suflet. Dacă alătur ei și o cafea bună, am deja începutul unei zile pline de promisiuni infinite. Dar am învățat că avem nevoie și de aceste momente de răgaz, de introspecție, să facem pace cu iernile noastre sufletești.
Iar parte din noile ritualuri adoptate recent este și acesta: să mă opresc din graba zilnică și să mă bucur de lucrurile simple care mă fac să apreciez cu alți ochi viața:
- o întâlnire pe îndelete cu o prietenă dragă;
- să citesc fără întrerupere o carte care mă transpune preț de câteva pagini într-o altă lume;
- să vizionez un film din lista pe care o tot amân de ceva vreme.
- orice freamătă de frumos prin galerii de artă, teatre sau muzee.
Am ajuns la concluzia că trebuie să învățăm să poftim toate anotimpurile în viețile noastre și să ne îmbrățișăm emoțiile de orice fel.
Ce femei te inspiră?
Bunica și mama mea sunt persoanele pe care le-am admirat mereu și cărora le datorez mult din ceea ce sunt azi:
- pentru optimismul cu care au privit viața în ansamblul ei;
- pentru simplitatea cu care și-au purtat ființa;
- pentru felul în care m-au învățat să fiu eu însămi și să am curajul de a-mi urma visurile.
Suma femeilor care au pășit grațios prin viața mea este în continuă creștere și descoperirile mele sunt mereu surprinzătoare, pline de entuziasm și curiozitate.
Deși, în trecut, eram o persoană introvertită care ieșea rar din carapacea ei confortabilă, ador acum să mă înconjor de poveștile oamenilor și să privesc lumea și din perspectiva lor.
Femeile care mă inspiră sunt delicate, feminine, visătoare, melancolice, curioase, puternice, șăgalnice, muze și creatoare de frumos. Femei în carne și oase sau personaje imaginare din cărți, filme sau piese de teatru, femei care au trezit în mine admirație pentru făptura lor.
Ce înseamnă pentru tine fericirea?
Fericirea se redefinește constant pentru mine sau, mai bine spus, ceea ce mă face să zâmbesc din inimă. Am învățat să fac pace cu sentimente care îmi creau în trecut anxietate, frică, resentimente și m-am axat pe prezent, fără să mai regret deciziile luate în trecut sau să mă îngrijorez constant pentru ce va urma.
Am început un jurnal al recunoștinței, unde trec zilnic acolo câteva momente care m-au ajutat să mă eliberez de povara emoțiilor negative și să mulțumesc în drumul meu și persoanelor care au contribuit fără să-și dea seama la starea mea de bine.
Tot procesul acesta de a trăi în armonie cu gândurile și sentimentele mele vine cu suișuri și coborâșuri, nu se încheie niciodată pe deplin.
Azi, de exemplu, sunt recunoscătoare și fericită pentru că am avut atelierul scăldat în soare, am reușit să plănuiesc o călătorie alături de mama mea și am încheiat acest interviu care mi-a reamintit de ce iubesc ceea ce fac și cât de departe m-au purtat pașii în cei 14 ani de când am lansat acest proiect în lume.
