Când m-am auzit cu Roxana, jumătatea The young nomads, pentru a stabili detaliile ședinței foto, recunosc că mi-au trecut prin minte o mulțime de gânduri, inclusiv: "eu nu știu să stau la poză", "iar nu o să îmi stea părul bine", "ce o fi fost în capul meu când am zis că fac shooting-ul ăsta?".
Bine, presupun că trecem toate prin astfel de scenarii fataliste aproape de fiecare dată când ne facem curaj să ieșim din zona de confort.
Și știu, te vei întreba probabil de ce am avut emoții, că doar fac fotografii profi destul de des (săru'mâna, Buru / Felicia), doar că acest proiect nu a fost realizat tocmai în elementul meu, pe Roxa și Eman îi cunoșteam doar via internet și datorită interviului pe care l-am realizat împreună, aveam un concept propus de ei (pe care l-am adorat!), nu am fost eu cea care a decis direcția shooting-ului.
Dar chiar și așa, am rezonat atât de firesc și de fain cu Roxa, că mi-am zis: "e imposibil să nu iasă ceva care să-mi depășească așteptările". Ceea ce s-a și întâmplat!
Roxa și Eman au o energie fantastică și un mod minunat de a comunica, transmit o anume candoare. Aproape toate emoțiile care făceau maratoane prin stomacul, pieptul și capul meu s-au spulberat. Au rămas doar cele câteva absolut necesare pentru un rezultat final nu foarte studiat, ci mai degrabă care să exprime o stare pe care realmente o trăiam.
De fapt, ăsta a și fost sfatul lui Eman, să fiu eu însămi, să "nu stau la poză", ci să mă mișc în voie, să râd când simt să fac asta, să decurgă totul au naturel.
Iar indicațiile Roxanei, atenția impecabilă la detalii, vorbele ei care m-au făcut să mă simt frumoasă, toate au contribuit la un mood pe care nu am crezut că-l voi putea experimenta vreodată: acela de model.
Atât de fain și de în elementul meu am început să mă simt, că toată ființa mea începuse să "make love to the camera".
Și mi-a mai plăcut ceva mult de tot, aspect pe care "îl caut" mai ales în relațiile cu persoane pe care nu le cunosc musai personal sau de care nu sunt tocmai apropiată, deci care își pot păstra o oarecare obiectivitate. Am fost de acord cu ideea ca Roxa și Eman să decidă conceptul ședinței foto, așa cum "mă văd" ei. Recunosc, m-a flatat propunerea lor.
Eu cred că fiecare dintre noi reușește să "crească", "să-și deschidă aripile mai larg" și datorită celor din jur. Că e în regulă să rămânem în bula noastră, dar că la fel de ok este să ne lăsăm mintea și inima deschise să primească din exterior ceva ce interiorul nostru este incapabil să perceapă (din cauza propriilor limitări, emoții, frustrări).
Dincolo de o serie fotografii splendide, meritul cel mai mare al Roxei și al lui Eman este acela de a sădi înlăuntrul meu încredere, unul dintre atributele esențiale, zic eu, pentru a putea continua. Orice!
Mulțumesc, Roxa & Eman!
*în fotografii, port body Ludique (dintr-o colecție veche de acum 10 ani) și AIRE Loose Cream Cardigan
